Din colț de stradă, pe-ntuneric,
un vuiet lin își plimbă glasul,
un ecou, printre ecouri, zic,
mă urmărește la tot pasul.

Peste crengi ce-și plâng amorul,
cu frunze galben-maronii,
un stol de ciori își vâră ciocul
în traiul meu de zi cu zi.

M-am oprit puțin în loc
să-mi trag sufletul rănit —
de-atâta visare n-am simțit deloc
cât de tare am obosit.

Vreau să îți mărturisesc,
din plumbul sufletului meu,
să mai spun: „Iubito, te iubesc” —
îmi e nespus de greu.

...dar nu-i aici capăt de lume,
ți-or spune alții, dar te mint;
de mi-i spune, eu ți-oi spune,
căci n-am cum să uit ce simt.

Dar mi-i tare, tare frică
să fiu eu acel dintâi
care și în vis te strigă
și ultimul ce-ți spune să rămâi...