De ce curgi, lacrimă curată?
Cum îți păstrezi lumina bună?
Ce vrei să îmi spui când, încă o dată,
Curgem pe obraji roșii împreună?

Eu nu te aud... nu te pot asculta,
Dar unde poposești când viața zboară,
Când clipa hotărăște în lipsa ta?
Când înfloresc cireșii-afară?

Ce simți când tu ești la pământ,
Când nu mai știi încotro s-o iei?
Când drumul pare tot mai frânt
Și pașii nu mai sunt ai tăi?

Știu... așteptarea mea e grea,
Dar naște ochi ce pot să vadă.
În taina ei se ascunde ea,
Puterea de a nu te pierde-n pradă.

Și totuși, spune-mi, lacrimă,
De ce mai curgi tăcut din mine?
Ești dor, ești teamă sau lumină
Ce vrea să te aducă-n mine?

Nu curg din slăbiciune, știi,
Ci din prea mult ce n-ai rostit.
Sunt glasul tău când nu mai știi
Cum să te-ntorci spre infinit.

Îmi păstrez puritatea lin,
Când nu mă-ascunzi, când mă primești,
Când lași durerea să devin
O cale blândă să iubești.

Când nu m-asculți, eu tot îți spun
Prin arderea din ochii tăi
Că-n tine este-un drum mai bun
Decât acela plin de „vai”.

Eu poposesc cu dor curat,
În floare de cireș, în primăveri,
În clipa-n care tu ai învățat
Că viața nu-i doar azi sau ieri.

Când ești căzută la pământ,
Eu sunt dovada că mai simți,
Că nu ești rece, nici înfrântă,
Ci vie... chiar și când te minți.

Iar când nu știi încotro s-o iei
Și pașii tăi devin tăceri,
Eu curg să te întorci la ei,
La cei ce ești, nu la ce ceri.

Iar așteptarea nu e gol,
Ci spațiul unde vezi mai clar.
Eu spal în tine orice rol
Și-ți las doar sufletul... curat.

De-aceea curg, nu ca să doară,
Ci ca să te aduc în tine,
Să-nveți că, uneori, o rană
E drumul cel mai blând spre bine.