Trec prin lume-nsingurat
evitându-ţi turmele,
Poate că te-am supărat
căutându-ţi urmele.

Cerul verii înstelat
poate să te-ncapă,
dar şi cel înnourat
mânia-ţi ne-arată.

Stau de-o viaţă tot pe lac,
umbra să-ţi apară,
ori din iarba ce foşneşte,
din boscheţi sau dintr-un peşte.

Bat cărări-abia ghicite,
năzuind să te-ntâlnesc,
Zilele-mi sunt pe sfârşite,
poate-n marea noapte
o să te zăresc.
Și-n tăcerea ce mă apasă,
ca o taină s-a ivit,
sfânta veste se coboară
peste suflet rătăcit —
că se naște mântuirea,
lumii dar de dor ceresc,
și-n lumina ei cea blândă
încep iar să te zăresc.