M-a durut un cuvânt asurzitor,
fără sens, fără leac,
căzut din cer ca un bolovan ud
fix în locul unde stăteam —
în loc de scânteie de viață, au fost săgeți aruncate
în carne,
în echilibru,
în liniștea pe care o țineam cu greu între coaste.

Durerea nu a fost fizică,
a fost în adânc,
în ADN-ul strămoșilor mei
uitați în umbră,
în memoria lor care încă respiră prin mine.

Am simțit sonoritatea cuvântului
intrând direct în inimă,
ca o explozie mică,
nevăzută,
dar suficientă cât să mă clatine.

Să-mi mute totul —
gândul, mintea —
din tăcerea pe care o păstram.

Și astfel am înțeles
cum cuvintele devin pietre
aruncate în întuneric,
din spaime nerostite,
din colțurile adânci ale sufletului
unde oamenii nu îndrăznesc să privească des,
de teamă să nu se vadă pe ei înșiși
și să se sperie.