O preacurată stea ca tine,
Nu-i prea aproape de mine.
Și deși eu încă te mai văd
Tu poate demult te-ai stins
În largul întunecat văzduh.

Astrele dăinuiesc sute de veacuri
De-a lungul boltei cerești
Dar tu ești o veșnică amintire
Dulce și gingașă
Pe bolta fanteziei mele.

Dulcele amor mă-nvăluie
Și mă duce-ntro călatorie
De melancolie
Când mi-amintesc
Cât de mult eu te doresc.

De cu mine mai erai
Mult mai ferice trăiai.
Dar ai ales să pleci
Și să fiu singur,
Lipsit de tine pe veci.

Decizia ta-i luată
Și nu mai poți s-o-ntorci,
Chiar de mine ai să te rogi
Nu vei mai putea acoperi
Sufletul meu gol.

Câteodată-mi pare
C-al meu suflet e condamnat
Pe viață la-nchisoare;
Că-i gol și rece
Ca un frigider după o sărbătoare.

Tu pe mine mă ucideai
Cu a frumuseții tale flintă;
Dar nu știu dacă mă iubeai
Din dragoste adevărată,
Căci faptele tale nu dau dovadă.

Totul mi-e de-o potrivă:
Singurătatea mă deprimă.
Eu trec marea într-o barcă;
Marea-i neagră-supărată
Căci inima mea-i tocată.

Steaua preacurată
De pe bolta cerească
Nu mai strălucește
Și-mi zâmbește
Cum o făcea o dată.

Ea s-a stins odată cu tine,
În întunericul nopții,
Sub lumina selenară
Ce la răsărirea soarelui,
Și ea are să dispară.