Geometria Despărțirii (Camelia Oprița)

Noaptea trecută, luna era o corabie de hârtie
Năruită de apele nopții pe un vârf de munte,
Artistă solitară ce sfida gravitația și știa
Să vorbească pe înțelesul sângelui din frunte.

„Drumul e al călătorului!”, mi-a șoptit ea tăcut,
În timp ce ploaia, singura-mi prietenă fidelă,
Uda pământul flămând, dând rodul neștiut,
Preschimbând prezentul într-o tristă sentinelă.

Tu? Polul Nord. Eu? Polul Sud. O distanță de gheață,
Un dezacord în geografia vieții, fără viitor în doi,
O speranță fără speranță ce se agață
De strada „Îți amintești?”, pierdută printre noi.

Mă tem de cinism, de inima ce se sărăcește,
De omul ce iubește lucruri și prea puțini oameni,
Când timpul, ca un puzzle, ciudat se împletește
Și n-ai în jur o mână, același rost să semeni.

Vând insomnii și turnuri de ploaie, le vând pe toate,
Să pot cumpăra cerul, să pot, în sfârșit, zbura,
Dincolo de acest timp ce chipul și-l abate,
Lăsând în urmă doar pagini pe care vântul le va căuta.