Am crescut într-un timp cu miros de poveste,
Când oamenii-n basme gândeau și-n poeme,
Dar lumea de azi, rece-n semne și veste,
S-a pierdut sub o mantie grea de blesteme.

Sunt șapte mari uși și tot atâtea praguri,
De amintiri ce mă rup de tot ce-i afară,
Lăsând în urmă trecutele veacuri,
În templul lăuntric, unde visul e țară.

Trecând prin cele șapte uși, înveți un sfânt respect,
Pentru părinți și mentori – izvoare de povești,
Căci lumea de afară e-un spațiu imperfect,
Dacă în templul inimii nu înveți să prețuiești.

Camelia Opriţa: din volumu: Insomnii în alb negru