Lumina-n Cer manifestată,-i alta ce Pământul scaldă.
Cea, care-i purtată-n lume, e un soi croit anume
ca o variantă mai formală, din sursa primordială
concepută să se-afirme, fără-o viața dusă-n sine,
a ochilor, scumpă lumină, îngrădită fiind de tină.

Prima nu vine din Soare, ci-i a spiritului, moare...
sau mă rog, n-apre-n spot! fiind prezentă peste tot,
doar că omul, cu privirea, nu-i zărește strălucirea!...

Ea e vie mai ca noi!... fiindu-i toți, plăpând altoi,
cu menirea de-a da roade, mai puțin străluminate.

Prin astral este căldură; o lumină-un pic mai dură
cum e cea care-ncălzește, sufletul, ce dor nutrește,
nu ce vine de la Soare... pârjolind totu-n dogoare...

Lumina de pe Pământ... și căldura, în veșmânt
amândouă-s derivate, fiind deja-nregimentate
și supuse, într-un fel, lumilor lui Lucifer,
omului fiindu-i descrise,-n simțurile circumscrise,
dar care nu văd pe-afară, cauza primordială,
existentă fiind, ca fire, peste-a omului menire!

Pentru ele, ea nu este, decât maya din poveste,
un subiect, de adormit, prichindelul, zăpăcit...

Ochiul omului-i să fie, doar fiindcă lumina vie
l-a croit în al său corp, pentru-ai fi real suport,
prin el dat fiind a privi, cum arată ea,-n sosii!
adică-n lumina moartă, ce doar înspre el se poartă...

Tot ce-n Terra este dat, din lumină-i condensat!
cum și ea, spuneam, coboară, din esența spirituală,
ce la rându-i e ivită, din alta, mai pricopsită!
dar care nici ea, pe cârmă, nu ar fi mâna din urmă...

Și lumina noastră fizică! are sursă metafizică
chiar de este o lucrare,-a entităților contrare
căci și ele, de gândești, viază-n lumile cerești...

Focul, gazu'; apa și pământu', tot de-acolo le-a dat Sfântu'...

Toate!... toate întru sine, atârnate-s în ciorchine,
comprimate în progresie, deși... dau alta impresie
celor ce nu văd montura, ce le-arată-ncrengătura...

Întru Cosmos ea spoiește, ce în ochi se oglindește,
dar ce văd, de nu ar fi, ei lumină n-ar zări!
căci undele-i prea ondulate, nu ar fi și reflectate
înspre ochiul zămislit, numai pentru-al ei sclipit.

Dacă cerul e albastru,-i căci lumina, cea din astru
se reflectă-n atmosfera, care învelește Terra,
dar pe unde nu există, negura de sus persistă
chiar de sunt corpuri astrale, ce apar ca felinare...

Când focaru-i făr' de vlagă, lumina încă aleargă!
chiar și moartă de e-n sursă, nu-i definitiv răpusă.
Pentru cei din depărtări, ea încă-i, lucind în zări
vestită fiind cu un renume, de pe când via în lume...

Dificil e să explic, cum prin simțuri mă implic
de ar fi să scriu licențe, pentru două existențe
căci de vreau o confirmare, apar trei la numărare,
iar cătând, mai în afund! chiar și patru-s... pe cuvânt!
fiindcă omul, până-n Rai, are trei forme de trai,
în trei corpuri diferite, cu simțurile-ndreptățite...

Eu cu totul sunt în uz: vedere, gust; miros și-auz,
dar și totul ce exclud: ce văd, gust; miros... ce-aud.

Desigur... și simțul tactil, face parte din profil,
dar mai sunt ș-altele, care, nu sunt trupului dotare
sau de totuși sunt prin el, dosite-s în ocult rastel.

Alura... și echilibru,-apar și ele-ntru-un calibru,
iar în astă socoteală, nu se spune de morală!
a cărei proprietate, va da simțul de dreptate!...

Uităm frica!... și plăcerea! și-încă!... trecem cu vederea:
viziunea... presimțirea... inspirația, chiar și gândirea!
făr' de care,-n rațiuni, n-am percepe noțiuni...

Fiindcă nu-s organe fizice, dau trăiri și-n tente psihice!
doar că omul nu prea știe, cum că trupu,-n dinastie
mai conține două corpuri, care-l completează-n porturi,
ce-s în strânsă ambianță... și cu ce-ar fi după viață!
de pe unde semn primește, când prin ele viețuiește...

Alea, de spuneam mai sus, că sunt un trupesc ascuns.

Corpu-eteric și-al simțirii, arondate-s întregirii,
posedând, la rândul lor, simțuri... pentru protocol
care îl ghidează-n trai, dar și-apoi... da' nu în Rai!

Corpul vieții vede după... când din primul se destrupă,
iar cu-al treilea-n repertoriu, omul simte-n Purgatoriu.

Dar cum zic... și-n conștiență, manifeste-s ca prezență.

Omul n-ar simți durere, căci al treilea-ar sta-n tăcere
de la el nu s-ar ajunge, când al doilea s-ar disjunge,
stări, care apar ca faze, în mai multe ipostaze:
când omul este... adormit... și în sine-i împărțit
sau când el, în viața vie, trece prin anestezie...

Chiar de-apar superioare, mai suportă înălțare!
fiind cu-atât mai luminate, cu cât sunt mai epurate.

Printre ce le-nalță ființa, sigur!... este și credința
care-i... cu îndreptățire, spre-o mai largă curățire...

Ele-s foarte importante, activând, cum zic și-n moarte,
doar că în acest moment, dat e omului să fie-atent
înspre lumea dimprejur, chiar dacă-i cu mult cusur!
căci prin ambientul, ce-l excită, conștiența e-ntărită,
fapt ce-i temelie capitală!-n conjunctură actuală...

În trecut, cu mult, demult; când via, mai spre ocult,
el putea să vadă-n Cer, cu un simț... mai efemer
care, decăzut din grații, s-a păstrat în revelații,
dar, care-n acel cuprins, repede i-a fost și stins
căci ideile de libertate, nu-i puteau fi implantate
dacă el vedea cum Ceru', pentru sine-i temniceru'.

Însă, când va fi parcurs, ce-a primit, după recurs,
când va ispăși pedeapsa, care i-a adus năpasta,
fiind purificat, de-acum, de ce-n sine-i cu volum
și de tot ceea ce-l prinde, de o viață fără sfinte,

când va fi să înțeleagă, că-i doar liber să aleagă
către care dintre lumi, își va înălța el, culmi,
facultatea îi revine, spre-a putea, nu cu suspine!
să suporte diferența, fără-a-și pierde conștiența...

Pe treptele de inițiere, ea-i numită clar-vedere.
O dovadă-n spre credință și-o sporită chibzuință...

Dar și-acum, omul de frunte, poate cerceta oriunde!
căci gândirea i-a fost dată, să străbată lumea toată,
doar că dânsul o îndrumă, înspre ceea ce consumă,
înspre ce îi folosește sau prin jur îl mai uimește
uitând de a gândului tranziție, manifestă-n intuiție,
pentru omu-n viață prins, fiind ăl mai de seamă simț
care-i poate arăta, ce nici n-ar gândi!... cândva...

Prin al său, fizic, țesut, omul vede hăt... demult!
bază-având el, în formare, întru vieți anterioare...

Prin conceptul, gânditor, va zări-nspre viitor
dacă logica-i și rațiunea se-nsoțesc cu-nțelepciunea...

Viind în spirit cu finitu', prezentul îi arată infinitu',
stare... care deocamdată,-n prea puțini e potențată
fiind legată, cum am zis, de vederea-nspre abis...