Există nopți în care timpul nu mai curge. Se strânge în mine ca o apă fără margini, fără început, fără sfârșit. Atunci nu mai știu dacă orele trec sau dacă, dimpotrivă, ceva din mine le oprește, le întoarce, le ține aproape, asemenea unei respirații care refuză să se piardă. Lumea nu mai rămâne lume. Devine doar felul în care o simt, o port, o las să se destrame în mine.

M-am trezit la 3:40. Sau poate doar am trecut, fără prag, dintr-o stare în alta. Somnul s-a întors ca o alunecare lină în propriul meu adânc. Visul s-a deschis fără început. A fost scurt. Sau fără măsură. La întoarcere, ceasul arăta două ore trecute undeva în afară, într-un timp care nu mai era al meu. Între acel timp și ceea ce trăisem nu exista ruptură. Doar o subțiere, ca și cum aceeași materie se lăsase trăită în două feluri: unul al lumii, altul al ființei.

Dar nu acesta era visul. Există vise în care nu privesc, ci intru. În care nu mai sunt cel care vede, ci locul în care vederea se întâmplă. Acolo a început. O liniște care semăna cu o mănăstire. Sau poate doar forma tăcerii însăși. M-am trezit în vis știind că visez, fără să pot ieși. Lângă mine, o prezență fără chip. Mai reală decât orice chip. Știam, fără să mi se spună, că trebuie să arăt că Dumnezeu există. Nu prin gând. Nu prin cuvânt. Prin însăși ființa mea.

Am mers printr-o curte scăldată într-o lumină fără origine, fără plecare. Lumina nu cădea peste lucruri. Le ținea într-o stare de a fi. Am urcat niște scări fără să aleg urcarea. Ușa s-a deschis înainte de a o atinge. Totul părea hotărât dinaintea oricărui gest.

Înăuntru, lumina nu a venit. S-a descoperit. Așezată pe o noptieră goală, ca o prezență fără obiect. Ca dovada a ceva care fusese sau urma să fie. Din afară au început vocile. Nu sunete. Nu cuvinte. O chemare fără limbaj. Un cor de copii care nu cântau pentru a fi auziți, ci pentru a face loc. În acea lumină, textul a apărut fără să fie scris. O limbă necunoscută. Totuși recunoscută. Ca o amintire pe care nu o trăisem niciodată.

Am spus că aceasta este dovada.

Dar nu era încă.

Pe perete, o oglindă. M-am apropiat cu nevoia simplă de a mă vedea. De a mă aduna într-un chip. De a ști că sunt. În oglindă nu eram eu. Era un copac. Viu. Adânc. Tăcut. Ca o rădăcină necunoscută, dar mereu prezentă. Imaginea a început să tremure. Nu a dispărut. S-a desfăcut. Copacul s-a fragmentat în bucăți suspendate. Niciuna nu cădea. În fiecare fragment s-a deschis câte un ochi.

Ochii nu priveau.

Erau privirea.

Răspândită pretutindeni. Fără centru. Fără margine.

Nu mai eram în oglindă. Nici în afara ei. Eram văzut din toate părțile, în același timp. Atunci am spus din nou că aceasta este dovada. Nu ca afirmație. Ca o cădere într-o certitudine fără sprijin. Ceea ce se arăta nu era formă. Nu era imagine. Era imposibilitatea de a fi cuprins într-un singur chip.

Acolo, ceva din mine nu s-a pierdut. S-a desfăcut. Nu s-a rupt. S-a deschis. Unitatea nu a dispărut. A devenit prea vastă pentru a mai putea fi numită una.

Nu este o dovadă. Este o atingere. Nu este un adevăr. Este locul în care adevărul nu mai poate fi rostit fără să se micșoreze.

Din acel loc rămâne o întrebare care nu mai caută răspuns. Se adâncește în sine, ca o respirație care nu se mai întoarce:

dacă nu mă pot cuprinde într-un singur chip,
cum aș putea cuprinde ceea ce am numit Dumnezeu?