Bunul nostru Dumnezeu, nu e... cel mai mare Zeu!
Nu poate fi El redus, la imaginea lui Zeus,
cel care într-un răstim, conducea-ntregul Olimp.

Lumile lor sunt ascunse; între ele-s nepătrunse
cum și lumea spirituală, e de cea materială.

Dumnealui, ca fiind divin, cu mult este mai sublim!
pentru că, în al Său grund, a transcens faza de gând
care, pentru Sine-n fapt, e deja mult prea compact
pentru a-l urzi-n croiala, ce-i atestă rânduiala.

Unde este-n bună stare, Zeii nu mai au tipare,
nu au nici măcar renume! fiind pe-acolo altă lume
'n care noua lor etate, se afirmă-n Unitate
posedând, în astă speță și o altă conștiență.

Dânsu-i Cel ce ne-a-mplinit, de la zero, la zenit,
care-a-nchipuit și-a dres, simultan, într-un proces
putințele primordiale, libere spre afirmare
capabile de-a se produce, după cum se vor conduce.

Măsura astfel creată, reportată-a fost în soartă,
'n lumea Zeilor, mai jos, unde-n mod judicios
prin al lor vădit aport, reproduc totu-n raport
cu mai densa existență, prin spirituală competență...

Suntem toți cu Dânsu-o ființă, creați prin a Sa silință
conlucrând precum organe; în El fiind aceeași carne.

Chiar de lumile născute, aparent de El sunt rupte!
de-s privite-n al lor grund, toate-s din același prund...

Pretutindeni se afirmă, fiind chiar Existența primă
pentru-al nostru Univers, care este al Său Vers,
adică o exprimare,-n sunet a putinței Sale
care-armonizează totul, împlinindu-l cu sorocul...

Întru toate e doar El... lumile... în fel și fel,
cum și omul, mai restrâns, cosmosul în sine-a strâns,
iar această afirmare-i și-apropo de modu-n care
toți ne vrem, ca genotip, facere după-al Său chip...

Din Tatăl ne-am luat avânt, într-o lume fără gând
în care omul idee, străbătea o odisee
liber fiind într-un parcurs, îngrădit totuși de curs
pe care îl va răzbate, după cum crede și poate...

Și în El omu-a fost viu! într-un sens ce îl descriu
ca ființând într-o-animare, peste-a spiritului stare!
putând chiar liber alege, însă, zic, în altă lege
unde totul e... cântat!... da-ntr-alt fel armonizat
fiind și-acolo conștient; cu un eu chiar mai potent!
derulându-se ca sine, simultan, da capo-al fine...

Cum omul va da din coate, ca un Zeu și el s-arate,
Zeii toți și ei se luptă, Dumnezei cândva s-ajungă,
iar omul, fără de tară, cel ce nu cade din scară!
în Cer are trebuință, să se-nalțe cu silință
nouă trepte-n conștiență, revelate-n inocență
până va purta ca haină, a Tatălui sublimă taină...

Lumea Zeilor e gând, pe o scară tot urcând,
iară ce sub ea apare, este chiar a lor lucrare
cândva fiind în ființa lor, ca model, intenții; dor
având, însă, drept proiect, ce le-a dat El, în direct...

Ce gândește omu-n sine,-s adumbriri din lumi mai prime,
noțiuni fals înțelese... ale intelectului succese!
iară tot ce-i pe Pământ, umbre-s din același gând,
arhetipuri ce-s conforme, cu ce va s-apară-n forme
și-n percepții-apoi primite, drept manifestări ivite.

Ambele, prin gând cusute, devin cele cunoscute
ce-n memorie, cu sârg, îndesate-s spre afund,
unite-apoi și în concepte, spre-a zări ce nu se vede.
Știința omului spre zări, luată ca reprezentări...

Cum Divinul-Creator... sare!... lumea Zeilor,
omului nu-i este dat, să-L privească-ngândurat,
să-L disece-n noțiuni, să-L împartă-n porțiuni,
iar cu rațiunea-i rece, să-L contemple până-i trece
sau poate prin intelect, să-L închipuie-n concept.

El nefiind un gând creat, nu poate fi detectat
cu ce omul poartă-n sine: radarul de noțiune,
un simț prins ca definiție, în ce-ar fi o intuiție.

Ce mai vede el în goană, este doar a Lui sutană,
Dânsul fiind cu mult mai mare, decât Universu-apare
în privirea lui îngustă, ce nu-i vede fața justă.

Măreția Lui reală, nici chiar Zeii n-o măsoară!
căci de ești o firimitură, n-ai priviri de anvergură!
iar în comparație cu Dânsul, orice Zeu este minuscul.
Chiar de-s luați și la un loc! nu-i ajung nici la mijloc...

Cum omul se manifestă, în creația-i terestră
neputând însă-afirma, cum că-ar fi persoana sa
ci sunt doar abilități, ce-i parvin din facultăți
ce-s apoi manifestate, în diverse fabricate,
nici de Tatăl nu poți spune, că este creata lume
și cu-atât mai mult natura! ce Terrei va da frizura
deși, luate la un loc, toate-s din același foc...

De-asta cultele o spun: Domnul, singurul Stăpân
nu poate fi conceput, de gândire străbătut,
gândul fiind într-altă stare; esența lumii spirituale,
cărămida ce zidește, ce sub El... El păstorește.

Pentru Bunul Dumnezeu, gândul e deja prea greu!
pentru-a-L țese în veșmânt, drept o entitate gând.
Neavând pe-acolo scop, în El chiar nu-și are loc.

Nu poate el nici urca, nici nu poate contempla
ce e peste firea lui, în lumina Domnului
căci pe-acolo nu se află, noțiunile-n zăbavă
să le poată împleti și prin ele-a-L proslăvi...

Creatoru-n constituție, nu-i actoru,-n distribuție,
nici scenariul, nici povestea zisă spre a-i duce vestea!
nici decorul ce se-arată, precum focul de pe vatră.
Chiar și rolul principal! Lui îi este doar formal...

El e Însuși Ziditorul!... pentru noi chiar Autorul
pe care nu-L vezi jucând, monologuri declamând.

Piesa-i scrisă pentru om! Pentru-al dânsului sindrom,
Terra fiind, de conjunctură, scena... pentru o miniatură
'n care omul va să joace, după cum prins e-n soroace,
nefiindu-i impus un rol, ci doar fondul... prin decor!
căci scenariu-a fost să fie, fără prea multă regie...

Domnu' le-a închipuit pe toate, inclusiv prin altă parte!
iară ceea ce-ți arată,-i vie-n simțuri clar dovadă
despre existența Lui, în afara jocului...

cu poruncă să ne-adune... la sfârșit de stagiune.