Viața ar fi lipsită de sens dacă totul s-ar termina cu moartea. Dar atunci când întâlnești dragostea, timpul se oprește, transformându-se într-o resursă spirituală pe care n-ai bănuit-o vreodată a fi lumească. Optimistul este cel care refuză să viețuiască la periferia vieții; el este prospețimea adâncurilor, cel care urcă dintr-o înălțime în alta până când timpul trece dincolo de flacăra născătoare de luceafăr. Dragostea adevărată este rafinamentul visului care ne alcătuiește sufletul, dându-ne forța de a nu mai trăi continuând să murim, ci de a fi, pur și simplu, infinit-poezie.

Armistițiul cu Moartea
Când dragostea te-atinge, timpul tace,
Se risipește-n vis ce n-ai visat,
E o mutare-n marea de rubin și pace,
Unde-orice „ieri” e-un țărm abandonat.
Nu poți trăi la marginea vieții,
Când ramura din tine vrea să dea flori,
Să porți pe umeri bruma dimineții
Și să respiri prin ochi de privitori.
Alege să fii flacăra ce naște
Un Luceafăr nou pe bolta de mătase,
Căci sufletul doar dragostea-l cunoaște
Și-n ea-și zidește veșnicele case.
Iubirea e-un prezent fără de moarte,
Un rafinament al visului adânc,
E poezia ce ne scrie-n carte
Și șterge lacrima de pe al lumii brânc.
Suntem infinit-poezie și lumină,
Un armistițiu semnat cu infinitul,
O curgere de aur, pură și divină,
Ce-nvinge, prin iubire, asfințitul.

Camelia Oproţa: Zidul gândurilor