Și iar mi-e dor să scriu versuri. Chiar și proaste, așa cum scriu de obicei.
Nu sunt în transă. Din păcate. O fi de la stres.
Toți zic că stresul e de vină. Pentru orice. Cine-s eu să-i contrazic? E scuza cea mai rapidă, mai ușor de acceptat. Dar nu și de cei care despică firele. Ca mine. Mereu am luat vina asupra mea. Chiar și în cazul ăsta.

Sunt departe de poezie. Mereu am fost. Și pentru asta nu stresul e cauza. Pur și simplu sunt departe. Așa cum sunt departe de Australia. Noroc că nu-mi place Australia.
Dar cu poezia aș vrea să am o aventură. Cel puțin. Dacă nu un mariaj. Până la moarte. Măcar o aventură, două, trei, nouă…
Iluzii. Nu că s-ar fi uitat vreodată la mine, dar de la un timp, chiar se ferește. Ori poate e ocupată rău.
Și nici eu nu mai am douăzeci de ani. Nici măcar treizeci și opt. Nici măcar cincizeci și trei. Am o sută. De hachițe, ticuri, probleme. Cum să nu fugă?

Dar am s-o pândesc. Poate aleargă prin cartier. Și-i pun piedică. Doar atât cât să-și julească genunchii. Pe care să-i iau în palme. Să suflu ușor peste ei. Să-i ating imperceptibil cu buzele. Fără să-i sărut. Nu mi-aș permite. Încă. Apoi, aș vedea ce se întâmplă. Ar putea striga. “Poliția!"
Ori ar putea să mă privească în ochi. Tristă, așa cum îmi place mie. Neînțelegând de ce. Prea obosită să caute răspuns. Oarecum uimită de curajul meu. Apoi, recunoscătoare.
“Aveam nevoie de piedica asta. Prea fugeam bezmetică. Mulțumesc, Radu!”.

Ce simplu ar fi…
Aș lua-o în brațe. Cum am văzut eu în filme.
Și aș duce-o, așa, până în garsonieră.
Ar adormi pe clavicula mea și eu n-aș îndrăzni decât s-o privesc. Cu dragoste. La început. Apoi m-aș întrista. Iremediabil.
Pe mine mă cheamă Dudu.