Cine murise?
De altfel, singura problemă cu adevărat serioasă. Groapa se tot lărgea odată cu fixarea punctului de pe fundul ei. Cu cât era privită mai adânc, cu atât marginile se urcau mai mult. Lipsea doar mortul, mai exact, recunoașterea lui. Ceea ce, în cercurile bune, i se mai spune conștientizare.
Cerul deasupra se rotea într-o spirală de corbi aproape indiferent de ce se petrecea dedesubt. Florile, semi-ofilite, semi-galbene, semi-acolo unicul loc unde lucrurile incomplete găseau o formă de companie.

Unicornul era deja acolo când n-ar fi trebuit să fie nimeni. Plângea, era confuz dacă îl iubise sau îl urâse, și nici nu mai conta, ambele fuseseră la fel de absolute, la fel de perfecte și la fel de incomplete precum adevărul și momentul în care le simțise. Problema cu adevărul e că nu dispare când este înlocuit. Adevărurile vechi nu mor, ele se depun unele peste altele până când devin imposibil de suportat simultan. Atunci apare nevoia de a nu mai crede în niciunul, astfel se naște substitutul adevărului.
Unicornul cunoștea de minune acest moment, în sensul că nu l-ar fi cunoscut deloc și îl trăia în permanență.

— Mă urăști, se adresă gropii. Ei bine și eu te urăsc, iar tot ce am construit împreună a fost cel mai real lucru care mi s-a întâmplat și tu ai ales să mori de parcă n-aș fi însemnat nimic.
Vocea i se schimbă complet, ca un post radio care își mută frecvența încercând să descopere noi perspective-țintă.

— Deși, sincer, poate n-ai însemnat atât de mult nici tu, nici eu pentru tine. Mă gândesc acum și îmi dau seama că te-am supraestimat sistematic, ar fi o deviere a mea, inconștientă. Îi supraestimez pe toți până când nu mai pot și atunci îi subestimez la fel de complet și nu există stări de mijloc între ei, nu există nimic între...
Cornul înclinat spre dreapta; ani întregi exersase postura în fața oglinzii. O numea umilință aristocrată, convins absolut că umilința adevărată are nevoie de postură.

— Toată viața mea a fost o succesiune de oameni care au promis că rămân și au plecat. Excepție: cei care au plecat fără să promită nimic. Acest lucru e și mai rău. Înseamnă că nici măcar nu am contat suficient cât să justifice o minciună. Tu, cel puțin, ai mințit frumos, e un compliment. Primește-l.
Groapa nu răspunse nicicum, nici prin semnele prin care toată viața trăise și prin care el devenise o parte din ele, nici prin lipsa lor — la fel, ar fi putut-o interpreta drept semn.
— Cine o să mă urască acum cu atâta precizie și exces? Iar hematoamele lăsate în urmă sunt un dar rar. Oamenii normali lasă vânătăi la întâmplare, tu erai chirurgical.
— Te rog nu pleca. Pleacă. Nu te mai suport de atâta timp că mi-ai intrat în reflex, îți voi duce dorul, nu te mai suport. Hmm... proastă farsă.
Își coborî puțin capul. Cornul prinse lumina într-un unghi aproape ofensator de elegant.

— La douăzeci și trei de ani am confundat pentru prima dată dorința cu capacitatea de a o suporta.
Groapa păru să se adâncească puțin.
— Era prea frumoasă pentru sistemul nervos. Începuse deja să  piardă cu ore înainte să se întâmple momentul culminant. Îmi amintesc că îl atinsese pe genunchi și organismul cedase în fața rușinii, totul se petrecuse acum, prea acum pentru a fi real. Parfumul... mirosul intens al pielii, îi aruncau mâinile și pulsul dintr-o convulsie mintală în alta și într-o condamnare lentă.
Închise ochii. Apoi inevitabilul s-a produs atât de repede încât nici măcar rușinea n-a avut timp să intre complet în cameră, a trebuit s-o aștepte de afară. Vântul trecu peste flori fără interes, prima floare ruptă din neglijență.
Și ea a fost bună cu el. Dacă râdea, ar fi putut-o urî normal, dar l-a ținut în brațe de parcă supraviețuise unui accident stupid și i-a spus că se mai întâmplă, că nu e primul, nici ultimul.
Extraordinar câtă violență poate exista într-o consolare sinceră. I-a promis că vor încerca din nou. Luni întregi a trăit ca un cavaler exilat care își pregătește revanșa sexuală împotriva destinului.
Nu ne-am mai văzut niciodată. Cred că atunci am început a confunda iubirea cu posibilitatea reabilitării.


    Pegasul poposi din direcția greșită. Poate se rătăcise sau nu, poate direcția greșită fusese intenționată dintr-un motiv pe care îl uitase între timp, sau poate motivul devenise altul în timpul zborului și acum era mai valid decât toate celelalte motive pe care le avusese vreodată.

Ateriza pe diagonală, planase deasupra gropii de trei ori. Prima dată nu era sigur că locul ar fi corect, a doua oară era sigur că e locul potrivit și tocmai de aceea trebuia verificat încă o dată, iar în timpul celei de-a treia treceri văzuse în iarbă urme de smog stelar; i se păruse că e semn de aterizare din coridoarele cerești, portul divin unde deseori se alimenta din sursa inocenței.
Dar nu. Iarba dispăruse. Nu, era acolo încă, momentul de slăbiciune subtil, o mică certitudine.

— Groapa cu adevărat există, pot confirma existența ei. Înălțimile mi-au arătat-o mult mai adâncă, mai neagră decât vidul cosmic în care se reciclează visele inutile.

Se uită spre Unicorn.
— Tu plângi.
— Observație remarcabilă, zise Unicornul, genial, te-ai antrenat?
— Plângi pentru el?
— Plâng pentru mine, el e mort, eu nu. Nu-i așa?
În mecanismul fin al gândirii sale, logica făcu o buclă completă de 360°, o curbă radicală care plecă de la celălalt și se întoarse inevitabil la sine, prăbușindu-se în a opta sferă a tăcerii.
— Deci moartea lui e despre tine.
— Totul e despre mine, chiar și tu ești despre mine.
Cel mai onest lucru spus până atunci. Fraza lovi Pegasul direct în aripa stângă. Începu să șchiopăteze din aripa dreaptă, iar stânga îl trăgea încet spre groapă.
—Totul e despre mine, repetă în sine.
Cerul i se limpezi brusc, norii negri dispărură de pe traseele de decolare și pentru o clipă avu senzația că întreg cerul făcuse implozie în capul lui.

— Credea că zburam pentru el. Acum îmi amintesc. Era beat la o răscruce de baruri și m-a rugat să-i aduc prima iubire. Își intoxica visele cu alcool și o numea curaj. Când l-am văzut aplecându-se să tragă pe nas, i-am strigat numele ei și s-a oprit. Mă deranja că eram instrumentul prin care încerca să se suporte pe sine. Dar eu zburam pentru mine, auzeam frecvențele, vedeam stelele stinse și tot mi se păreau vii. Era condiția mea de a cunoaște stele moarte, nu entuziasmul lui. El doar era pasagerul meu care se credea pilot...
— Stelele comunică prin frecvențe pe care...
Se opri singur, surprins de propria întrerupere.
— Nu. Rămân aici, adevărat am spus. Rar mi se întâmplă să știu care adevăr rămâne.
Se așeză lângă groapă cu greutatea celor care au zburat prea mult...
— Zborul fără aterizare nu e libertate, e cădere cu o altitudine mai promițătoare.

Centaurul ajunse ultimul. Jumătatea de cal bătea ritmic pământul dintr-un reflex instinctiv. Parcă își manifesta dorința de a exista independent de ceea ce se decidea mai sus. Jumătatea de om se uită la groapă îndelungat, avea expresia serioasă pentru că își recunoscuse deja locul.
— Descartes a împărțit greșit. Cogito ergo sum. Dar eu exist pe două registre simultan și nu gândesc coerent pe niciunul. Jumătatea de jos aleargă când jumătatea de sus vrea să citească. Jumătatea de sus plânge când cea de jos e perfect funcțională.
Inspiră adânc.
— Am publicat trei volume pe această temă, al patrulea e în lucru  Despre copita stângă ca sursă a anxietății existențiale. Recenziile sunt mixte, în lumea academică înseamnă că jumătate din cititori au înțeles jumătate din carte, deci statistic vorbind, cineva undeva a înțeles-o integral.
Copita stângă lovi iarba.
— Jumătatea de jos are nevoie de ovăz, iar cea de sus are nevoie de Xanax. Împreună avem nevoie de un veterinar cu diplomă în filozofie.

— Totul e despre tine și tu, într-un final, noi, spuse Unicornul. Noroc ați avut.
Jumătatea de om se întoarse spre Unicorn. Jumătatea de cal se opri din nivelat pământul. Ambele jumătăți erau atente la același lucru în același timp.
Noroc ați avut?
— Noi nu am avut noroc, spuse cu vocea mai joasă, fără punctuație, fără distanța academică. Noi am fost doi indivizi diferiți blocați în același corp care nu s-au înțeles niciodată și fiecare credea că celălalt îi fură viața și amândoi aveau dreptate.

Prima moarte am întâlnit-o la nouă ani. Era vara, mătușă de pe linia mamei. Casa plină de oameni, vorbeau în șoaptă de parcă Dumnezeu ar dormi în camera alăturată, venit să o conducă pe coridorul dintre lumi.
Copita stângă începu să sape lent în pământ.
— Atunci încă nu știam nimic despre suflet, dar am înțeles imediat carnea.
Pielea avea nuanța coacăzelor prea coapte și mirosul...
Ani întregi am crezut că moartea are miros de ceară topită și pepene stricat.
Mama l-a împins ușor de ceafă și i-a spus să o sărute înainte de ultimul drum. Tradiție, respect, Dumnezeu, nu mai știu. Țin minte perfect senzația, rece, dar nu complet, de parcă trupul încă negocia foarte slab cu lumea.
Vocea i se dedublă aproape imperceptibil.
— Jumătatea de sus voia să înțeleagă unde pleacă omul, cea de jos voia să fugă din cameră și să nu se mai întoarcă niciodată. Cred că acolo ne-am despărțit.
Copita continuă să scobească iarba.
— Sau poate acolo ne-am întâlnit prima dată.
— Acesta îi motivul că ne-a ales pe noi. Eram dovada că poți fi mai multe lucruri incompatibile simultan și să continui să exiști. Îi plăcea să ne privească minute bune în oglindă, îi confirma dualitatea, bizar instinctivă și conceptual definită. Știu, dar nu acum, nu aici, e blestemată.
De fapt, e groapa noastră, singurul lucru logic pe care l-a produs în patruzeci de ani Și o spun cu toată admirația pentru logică.

Groapa nu se grăbi. Gropile nu se grăbesc niciodată. În capul lui MAAT, trei entități coborau pentru totdeauna din lumea în care rămăsese copil.