„Pentru că nu vreau să ți se întâmple ceva”, îți spun adesea persoanele cărora le frecventezi mintea. Nu e ca și cum m-aș sinucide. I-am spus în mod ironic, după o conversație mai aprinsă pe Instagram, care plecase de la ceva trivial. Tu înțelegător și calm, eu agitată și temperamentală. Ca yin și yang într-o noapte urbană. Tu, lumina felinarelor, eu, solitudinea străzilor. Complementari ai lumii noastre, precum oceanul. Un amestec între agitație și armonie.
Ți-am scris numele în nisip în fiecare zi. Valurile nu m-au lăsat niciodată să-l citesc. Mereu erai purtat de ele, șters printre scoicile acelea care îți intră în picioare și te fac să-ți regreți decizia de a intra în apă. La fel de dureros ca momentul în care am realizat că nu sunt destul de bună pentru tine. Iar tu nu ești destul de mitocan încât să nu mă mai gândesc la privirea ta. Erai un Eros într-o lume deznădăjduită, dar eu nu eram Afrodita, iar tu aveai nevoie de Hera. Voiai stabilitate. Stabilitate prea greu de găsit în lumea din care făceam parte.
„Ai grijă de tine”, îmi scriai uneori destul de arid, fără vreun joc al literelor la final, pe care îl strecuram înainte și care arăta că ne face plăcere să vorbim. Am grijă de mine. Aș fi putut să am grijă de tine. Dar și tu ești Leu. Ești încăpățânat. Nu îmi plac astrele. Dar, totuși, caut compatibilitatea zodiacală dintre noi pentru a fi sigură că ne potrivim. Sau poate doar ca să știu cum să te abordez.
Se pare că ai fost o iluzie, căci înainte mă căutai mereu, iar acum parcă te-aș ține la block. Ironic, pentru că mă caută mai des vecinul de la 3, care îmi tot spune să nu mai fac gălăgie la miezul nopții. Nu aș fi făcut gălăgie dacă m-ai fi chemat să văd stelele cu tine, așa cum îmi promiteai de fiecare dată când eram pe FaceTime.
Îmi stă gândul la tine de fiecare dată când văd Carul Mare. Știai mai multă astrologie decât mine. Iar eu încurcam Polaris cu Vega în timp ce îmi spuneai că diferența e observabilă. La fel de invizibilă am fost și eu pentru tine.