Anii trec.
Lunile se desprind.
Zilele se topesc.
Secundele se sting fără zgomot.

Parcă ieri era prima zi de școală și mergeam nerăbdător pe drum, cu ghiozdanul greu și sticla de apă lovindu-se în mers, ca un mic ecou al copilăriei care nu știa încă ce înseamnă timpul.

Și acum, uneori, mă privesc în oglindă ca pe un străin care mi-a împrumutat chipul. Doar fotografiile mai păstrează urmele celui care am fost.

Copilăria nu pleacă. Se retrage încet, ca o lumină care nu se mai întoarce.

Și rămâne dorul acela inexplicabil de a fi mic pentru o zi.

Să alergi prin curtea școlii până când aerul devine oboseală și râs.
Să fii scos afară de paznic și să ți se pară o aventură.
Să intri în casă și să bei apă cu impresia că lumea de afară te așteaptă exact la locul ei.

Dimineți cu miros de plăcintă și mâini care nu întrebau nimic.
Mese în familie în care tăcerea era liniște, nu distanță.
Îmbrățișări care nu cereau nimic înapoi.

Ierni în care frigul era doar un joc al timpului, nu o stare.

Zile de naștere, Crăciunuri, o napolitană împărțită în doi — lucruri mărunte care, fără să știm, ne țineau întreagă lumea.

Primul sărut.
Prima emoție.
Prima victorie care părea că va rămâne pentru totdeauna.

Totul era simplu. Și tocmai de aceea părea infinit.

Apoi au venit anii care nu mai întreabă nimic.

Alt anturaj. Alte drumuri. Alte oglinzi în care nu te mai regăsești complet.

Chiuluri, răspunsuri aruncate în vânt, iluzia că maturitatea se poate grăbi.

Dar înăuntru rămâne același copil — doar că învață să se piardă mai tăcut.

Au venit alegerile greșite.Nopțile lungi. Oameni care se sting fără explicații.

Și tu odată cu ei, câte puțin.

Și apoi, fără avertisment, viața își schimbă ritmul.

Vocea bunicii tremurând în aer:

tata a murit.

Nu există pregătire pentru astfel de cuvinte. Nici drum înapoi din ele.

Fugi, dar nu mai ajungi nicăieri.

Doar la realitate.

Și acolo, totul se oprește.

După aceea, timpul nu mai curge la fel. Doar lipsește.
Rămâne un gol care nu mai cere explicații.

Rămâi cu mama. Cu camerele mai tăcute. Cu pașii mai grei.

Încerci să continui, dar unele locuri din tine rămân în urmă, ca niște ecouri fără întoarcere.

Și totuși, din când în când, viața mai lasă o clipă de liniște — o seară, un râs, o secundă în care nu doare nimic.

Atât cât să nu uiți că încă ești aici.

Și de atunci înveți, fără să vrei, un adevăr care nu se explică:unele pierderi nu trec, te întrec.