Sâmbăta nu este o zi, ci o stare de grație între oboseala lumii și iluzia divinului. Este singurul moment al săptămânii în care omul își permite luxul de a fi inutil, iar inutilitatea, după cum bine știm, este singura formă de existență care merită cu adevărat cultivată.

Emil Cioran, vedea în plictis o formă de cunoaștere. Când nu facem nimic, devenim conștienți de propria existență, fără masca utilității sociale.

Fernando Pessoa în Cartea Neliniștirii, descrie visarea ca pe o eliberare. A nu acționa este, pentru el, singura modalitate de a păstra puritatea sufletului.

Oscar Wilde susținea că „toată arta este complet inutilă”, iar prin asta o ridica la cel mai înalt rang al experienței umane.

Ritualul de azi? O cafea băută fără a verifica ceasul sau telefonul.

Privitul pe fereastră fără a căuta un scop sau o concluzie.

O plimbare fără destinație, lăsând pașii să decidă direcția.

A fi inutil nu înseamnă lene, ci libertate spirituală. Este singura formă de existență care „merită cultivată” pentru că este singura care aparține în totalitate omului, nu societății.


Căștile împotriva zgomotului cotidian:


Sâmbăta nu e timp, e o demarcație.

O barieră de sticlă între oboseala lor și mirarea mea.

Îmi pun la urechi aceste căști făcute din absență,

izolând zumzetul lumii care ne vrea, mereu, utili.


Înăuntru, zgomotul devine o mare îndepărtată.

Nu mai sunt o funcție, un nume sau o datorie.

Sunt doar luxul de a nu folosi la nimic,

o piesă care a ieșit singură din angrenaj.


Nu e lene, e o formă de asediu invers.

Mă apăr de urgențe cu arma imobilizării,

cultivând singura existență care merită salvată:

cea care nu produce, nu vinde și nu cumpără,

ci doar privește cum se așază praful peste efort.


E liniștea celor care au înțeles

că singura bogăție e restul de timp

în care nu suntem de vânzare.