Aud fluieratul acelei păsări de noapte. Aproape îmi vine să mă închin, ca mama, când spunea că odată ce vom auzi cucuveaua, ceva rău va trebui să se întâmple. Măcar miroase a tei. Primăvara e încă tânără, eu nu mai sunt. Stau singură la apartamentul 114 și în fiecare seară aud râsetele unei alte femei, deasupra, la 115. Ca să adorm mai repede, încerc să îmi imaginez dacă vecinul plânge vreodată. O companie nouă în fiecare seară nu poate stinge debutul unei depresii. Departe, un câine rănit hăuie exact la aceeași oră, în spatele blocului. Îmi vine să ies, să cutreier pe străzi, dar rămân, cu gândul că iar va fi dimineață și voi ajunge sleită la firmă. O să trec încă o dată pe lângă biserica Sfântul Dumitru și tânărul cerșetor va fi tot acolo. Bărbos, cu pletele murdare, sugând ambalaje cleioase, trăgând aer dintr-o pungă. Odată l-am întrebat cu ce se droghează. Răspunsul lui? Cu nimic. Doar că miroase a foitaje și așa își potolește foamea. Duminicile primește pomeni pe care le împarte cu porumbeii. E trist, cumva, că e atât de tânăr și ne întâlnim mereu la aceeași oră dimineața. El cu capul în ghenă, eu în deux-piece. Apoi ne privim, fără să ne spunem ceva.
*
Într-un final, după o rutină care poate distruge orice fărâmă de gând înălțător, mă trântesc în scaun. Astăzi voi suna zece persoane care doresc pachete promo pentru Grecia și Turcia. Zece vacanțe-chilipir la standard de perfecțiune. Colegele cu voci mieunate încă stau în prag, la cafea. Eu nu beau cafea și deschid laptop-ul înaintea lor. Toate se alintă între ele, deși două sunt mai noi decât mine. Mimi, Miha, Flori, Izu. Eu sunt „Mariana”. Poate pentru că nu beau cafea cu ele niciodată. Sau poate din cauza că nu am ce să le spun despre copiii mei, fiindcă nu mi-am dorit vreodată să fiu mamă. Tăcerea din birou e țesută cu complicitate. Privirile sunt ca niște fire de electricitate încordate. Doar eu nu înțeleg glumele onomatopeice și râsetele ocazionale, aparent gratuite. Aș vorbi cu cineva. Dar „e înnorat și azi”, așa că Izu pare să nu fie dispusă să râdă și cu mine. Mimi și Miha sunt absorbite de tastatul cu o viteză de prea puține cuvinte pe minut, din cauza unghiilor prea lungi.
E nostim că eu nu bârfeasc niciodată, decât atunci când scriu în jurnal. Asta m-a aruncat într-o izolare totală la ultimul loc de muncă. Și pentru că accept cu ușurință stările de fapt, colegii începuseră să mă urască. Săptămâna trecută când am bârfit cu Flori, o fată aparent cuminte, mi-a spus că sunt rea. De atunci, punga mea cu ceai nu mai stă pe masă, ci e mereu mutată în dulăpiorul inferior.
Dar un ceai băut acasă are tihna lui. Am ajuns, în sfârșit; frigiderul e sufocat de găletușe de creme, iaurturi, sarmale. Gătesc zilnic, riguros, ca o neofită. Mă chircesc în canapea, înfășurată într-o pătură roșie. Totul e suficient. E chiar mai mult de atât și așa încep să mă simt vinovată. O viață plină și gri, îmi spun, cu gândul că am mâncat prea mult. Îmi vine să vărs de la liniștea asta care îmi apasă pe burtă.
O soluție ar fi să îmi caut o colegă de apartament. Ultima dată când am găsit-o, avea o voce plăcută, răcoroasă ca o noapte de vară. Pielea de pui, degetele lungi și manierisme de pianistă. Rezidentă la Medicină. Nu mai primisem un telefon atât de pașnic de ceva timp. Când a ajuns, am insistat să nu se descalțe. Deși zâmbea, accentua mereu consoanele pronumelui de politețe. Dragă Mariana, miroase tare frumos aici, în bucătărie! Apoi mi-a atras atenția că nu pun folie de aluminiu pe aragaz. Și că sertarele sunt cam lipicioase. În plus, cine mai lipește calendarul ortodox pe perete? Zâmbetele ei ironice tăiau în carne vie. Ochii albaștri deveniseră prea albaștri din cauza vaselor de sânge umflate, probabil, de dezgust. Previzibil, nu a mai revenit. Mi-a lăsat o carte de vizită de la cabinetul ei și nici azi nu înțeleg de ce.
*
E marți. Cerșetorul moțăie pe Magheru. Ne facem cu mâna, dă din cap aplecându-se până la genunchi. Traversez și îi întind drăgăstos câțiva covrigi.
— Sunt calzi, ca de obicei, zic eu, apropiindu-mă în grabă cu mâna întinsă.
— Săru-mânușițili, fată bună! Mai primesc... Ca de obicei! zâmbește el, arătându-și dantura miraculos de albă.
Depărtându-mă, realizez că am văzut ceva diferit. Șandor — așa cum m-a rugat să îl numesc — a desenat niște linii cu cretă albă pe zidul care îl adăpostește. Arăta ca o noptieră. În fundal era un dulap cu mânere în formă de romb și o lampă mare. Văzându-l culcat pe o parte, așa cum îi place să stea, învelit în fâșul verde, puteam crede că face un performance artistic. Dar nu. Acela trebuie să fie modul lui de a-și aminti de casa făcută scrum.
Odată îl văzusem prea zgribulit și l-am invitat să mâncăm împreună la cantină. Mi-a povestit ceva care îmi suna mult prea cunoscut. Era o durere atât de „populară”, parcă mai auzisem de ea. La știri, în vecini, în familie. Atât de comună, încât, în sinea mea nu simțeam nicio tresărire. Acest bărbat a fost un familist. Nevasta îl silea să facă două feluri de mâncare, curățenie, până s-a săturat și n-a mai venit acasă. Femeia a divorțat pe motiv de neglijență. Nu mai poți sta aici, i-a spus ea într-o zi. Tocmai când strânsese banii pentru proces, soția a plecat, lăsând în urma ei un incendiu care a speriat cartierul. M-am obișnuit cu ideea, spunea el. Chiar sunt un tip optimist, îngâna lăcrimând. Spunea că are un frate la care mai mergea să își facă duș, dar plecase în Spania. Deseori îmi amintește că se lipesc hainele de el. Dușurile publice costă, iar mirosul fetid îi face stomacul să ghiorțăie. În rest, zâmbetul tânăr îi e sincer și se bucură că e sănătos.
— E cald, Mariana... E bin' afară, lumea m-ajută... Nu supăr pe nimeni, nu fac probleme. Soare să fie și eu sunt fericit!
— …
— Iarna-i mai greu... Mă mai rog de domnii de la Arte, mă primesc într-o sală veche. De acolo am și învățat să fac crochiuri, după niște desene vechi.
— Lasă pălăvrăgeala, zic eu, frecându-mi ochii umezi. Arată punga aia. Sigur nu ai ceva acolo?
Cu ochii speriați și mâinile tremurând îmi arată toate pungile. Sunt absolut goale. Avea dreptate, unele miroseau a diverse mâncăruri de casă, probabil de la pomeni.
— Și tu le adulmeci… Când ți-e foame…
— Da!
*
Discuțiile noastre, deși rare, mă făceau să am din ce în ce mai multă încredere în el. Un om cu înclinații artistice nu putea fi un om rău. Poate chiar din cauza vreunei sensibilități melancolice ajunsese în stradă, mulțumit cu puținul pe care îl avea. Și nu e de neglijat faptul că nu s-a drogat niciodată. De obicei, acela e traseul clasic. Și serile lui erau reci, iar ale mele urlau după o fărâmă de viață. A fost surprins când i-am propus să facă o baie caldă la mine, să îi dau pomană pentru părinții mei. Bineînțeles, nu înainte de a-l atenționa că stau lângă secția 5 de Poliție și dacă încearcă să-mi facă rău, un țipăt e îndeajuns ca să fie săltat imediat.
Omul a fost surprins. Culmea, îi trebuia timp de gândire, căci lui părea să-i fie frică de mine. O domnișoară așa curată, isteață... De ce pe mine să mă ajuți? Cum să fac baie la tine acasă? Șandor nici nu bănuia ce plan malefic — de femeie absurd de singură — aveam. Acela de a-mi dezvălui toate ofurile — și el mie — știind că e atât de cumsecade, încât porumbeii își făcuseră cuib la picioarele lui, lângă zidul desenat cu cretă. Amândoi aveam de câștigat. Eu m-aș fi simțit mai vie, făcându-mi o amintire neobișnuită, iar el mai curat și ghiftuit ca niciodată.
*
Aproape a trecut primăvara. Șandor se bucură ca un copil când soarbe aburii supei. Îmi sărută mâinile prelung, iar eu, fâstâcită, le retrag. Privește pâinea și se închină de multe ori. E aproape colegul meu de cameră, deși vine de doar două săptămâni. Zi de zi simt că fac parte dintr-o schimbare frumoasă. Când plec de la muncă, mergem acasă împreună. Prima seară abia voia să intre, a dormit la ușă. I-am arătat baia și dormitorul mic, apoi l-am făcut atent. Simte-te ca acasă. Și nu, nu îmi vei fi niciodată dator cu nimic. Doar să fii om bun.
Se oferă să ude florile, îmi masează picioarele — uneori prea apăsat — și face cumpărături. Aduce mereu restul și totdeauna îl rog să-l păstreze. Așa a putut să-și cumpere prima trusă de desen tehnic. De fapt, suntem ca frații. Mâncăm mult, râgâim, țipăm la meciuri, deși prea puține înțeleg din fotbal. Arată ca un om banal, chiar mai vivant decât mine. Nu mai are barbă, dar pielea lui e plină de puncte negre și ochii căprui încă au acel luciu de om al străzii. Când sosește vecina la mine, să îi fac o cafea, preferă să se ascundă. Îmi e rușine, șoptește el cu disperare, apoi dispare în dormitorul mic, unde sforăie până dimineața, când mă întâmpină cu vorba lui bătrânicioasă. Ce mândrețe de fată!
Mă gândeam serios la cum ar fi să rămânem legați pe veci. O asemenea situație mă făcea să mă încrunt. Nu mă atrăgea deloc. Deși de multe ori a vrut să plece, eu am insistat să rămână. Vreau să te ajut, îi repetam. Acum înțeleg că ar fi fost înțelept să îmi dozez entuziasmul. L-am întrebat ce vrea să facă mai departe. Că e minunat ce se întâmplă aici și acum, dar până când? A început să își facă o mică viață în camera lui și ar fi păcat să nu fructifice. Poate un curs gratis, o calificare anume pentru un venit decent. Vreau să te ajut, repetam eu ca o moară în vânt. Și unde să dorm, în stradă? Să muncesc și să mă întorc în stradă, nu? Răspunse el răstit, cu buzele scuturate.
Era prima dată când îi vedeam vena pulsând pe tâmplă. De fapt, de când vecina nu mai vine pe aici, a devenit mai nepăsător. Tu chiar nu ai pe nimeni, mi-a spus ieri, înainte de culcare. Nu știu dacă asta îl timora sau încanta. Lumina de pe hol era difuză. Apoi, omul nu mai spală vasele ca acum câteva zile. Trântește ușile dacă aude muzica prea tare și, aparent, nici nu se mai îngrijește. Seara, când ne uităm la știri, stă în același colț de canapea. Eu în cel opus. Simt că mă privește și poate e firesc, dar nu știu de ce, mă tem să întorc capul. Odată l-am întors și privirea lui era fixă, în raza ochilor mei. Corpul împietrit arăta straniu și doar fața îi vibra într-un tremor subtil. Poate am zis ceva greșit mai înainte și nu avea curaj să îmi spună. Poate i se făcea rău. Hei, s-a întâmplat ceva? Niciun răspuns. S-a întâmplat ceva, Șandor?
*
Trebuie să le iau pe rând. Am trei lucruri de făcut astăzi, doar trei - să mă curăț, să gătesc. Să mă învelesc cu ceva. Ușa apartamentului a rămas deschisă, nu știu de cât timp. Șchiopătând pe hol, prin fața ochilor îmi trec imagini cu bucăți de carne, albe și bronzate, un pat răvășit și puțin sânge. Chiar mi se pare că le văd. Ceva îmi spune că nimic nu va mai fi la fel. Mă ciupesc și continui să merg.
Este vital să închid ușa. De ce am două chei? Una e pe jos. O ridic. Picioarele mă dor de parcă m-au alergat câinii în jurul orașului. Revin pe scaunul de bucătărie și îmi torn puțin ceai rece. De fapt, mai bine mă spăl direct cu ceaiul pe față. Cum o să ajung eu la cadă? Cineva m-a rănit. Dar nu pot spune cine. Nici nu știu ce să povestesc Poliției. Vecina venise la mine acum câteva zile, dar a mai fost cineva aici. Îmi frec chipul în palme și aud vocea lui, îi simt mâinile în jurul capului, cum mă împing în pernă. Țepii unui gard de metal îmi ridică rochia și-mi crestează tot spatele. Sau unghiile lui? Un pantof mare și rece, poate mărimea patruzeci, mă calcă pe șold. O piele caldă și lipicioasă, plină de păr mă înconjoară apăsător și aud plânsul ei. Pielea aceea plângea. Ceva s-a întâmplat.