La Casa Vânturilor, blănoșii profitau de o zi cu soare făcând fiecare ce știa mai bine: Mistral făcea siesta. Era un adevărat profesionist în această chestiune; nimeni, vreodată, nu ar putea să o facă mai profesionist decât pisoiul nostru întunecat cu aere de parizian.
Sirocco se străduia să fie un elev silitor al lui Eol. E drept că nu prea îi reușea, dar își dădea toată silința să învețe să numere:
— U-unu, d-doi, t-trei, p-patru, ci-cinci, șa-șapte...
Mistral, fără a deschide măcar un ochi sau a schița vreun gest, își drese vocea:
— Ăhăm, piciule! Cred că nu te-ai săturat cu bobițele de la Anemo! Unde l-ai lăsat pe șase? L-ai mâncat?
Eol trase adânc aer în piept:
— Hai, concentrează-te!

— U-unu, d-doi, t-trei, p-patru, ci-cinci, șș-șase, o-opt, n-nouă, ze-zece, u-unsprezece, gata!
De data aceasta, Mistral deschise un ochi și ridică capul așa, într-o doară, dar reveni imediat la poziția „siestă”, de parcă capul ar fi cântărit mult prea mult pentru puterile lui.
— Tu poți să îl scoți din sărite până și pe șoricelul ăsta zen!
— Zen? Ce e un zen? Eol, tu ești zen? Adică asta e o... o specie sau o rasă?
— Auzi la el, Eol! S-a uitat o oră la „Animal Planet” și acum se crede biolog. El numără doar pe două labe până la unsprezece fiindcă mănâncă mereu câte o cifră!
Eol își șterse o lacrimă tușind ușor.
— Mă omoară alergiile astea... Și tu, Mistral, nici măcar nu mi-ai adus bobul de cafea promis! Să fii zen, piciule, așa ca mine, înseamnă să nu îți pierzi cumpătul, să poți funcționa chiar și fără cafea pe o vreme capricioasă, cu cinci anotimpuri într-o zi...
— Cinci? Care cinci? Hai, Eol, că te-a prostit și pe tine roșcatul! Plec de lângă voi, că se ia!
Și, dintr-un salt, pisoiul cel negru se mută pe gard.
— Hai, piciule, să fim zen doar noi doi și să îi lăsăm pe alții să fie blazați și nesuferiți!
— Ce sunt blazații? Niște porumbei de-ai lui Noel?
În vreme ce afară se numărau blazații, în bucătărie, Anemo și Fleur aveau ședință de lucru. Rolurile adult-copil păreau să fie interschimbabile; fetița părea că ia notițe într-un carnețel cu copertă colorată. Avea o mină serioasă de băbuță aproape cuminte, privindu-l pe Anemo cu o îngăduință înduioșătoare în timp ce acesta povestea cu însuflețire și fără pic de jenă toată tărășenia cu „geamănul” cățelușei lui Daisy Queen.
— Chiar așa? Dumneata chiar vorbești serios? Doamna Daisy a crezut că e vorba de un experiment literar?
— A crezut! Iar când am cerut voie să o includ în...
„Soy un hombre muy honrado que me gusta lo mejor”
De undeva, de sub maldărul de hârtii cu hărți și schițe caraghioase, celularul lui Anemo nu țârâi gata să provoace un cutremur de pământ, ci cântă cu vocea lui Antonio Banderas — semn că la celălalt capăt al firului nu putea fi altul decât Archibald Peter Stone, editorul său responsabil cu aducerea unui aerian precum Anemo cu picioarele pe pământ.
— Șșșt, e omul cu „împământarea”!
— Anemo! tună vocea. Sper că nu te-ai culcat pe o ureche și ai ceva pentru mine. Ce ai trimis tu azi-dimineață este... extraordinar, minunat... dacă continui tot așa, „divorțăm”! Nici măcar nu-mi dau seama dacă detectivul tău e un papă-lapte sau un puștan îndrăgostit! Iar legistul tău ar crede că „cord” e masculinul de la „coardă” sau un instrument muzical, nu inima. Mai bine te lăsam cu poeziile tale de dragoste!
Anemo îndepărtă pentru câteva secunde mașinăria urlătoare de ureche, după care trase adânc aer în piept și, cu zenul cel mai zen, îi răspunse:
— Stone, mă știi că sunt un aiurit, ți-am trimis din greșeală altceva. Era, ai dreptate, o mare prostie!
Cu eleganța unui pianist, apăsă Enter și îi zâmbi fetiței pentru a o liniști.
— Chiar acum ți-am trimis altceva, „Cronicile din Ether Drive”... Ne auzim mai încolo, chiar acum sunt într-o ședință!
— Îți bați joc de...
— Ups! Cred că s-a întrerupt... Ce vorbeam noi, moțato?
Fleur îl măsură îngrijorată din cap până în picioare.
— A fost rău? Nenea ăsta Arbaletă e foarte sever!
— El crede că m-a ciuruit, Fleur, dar noi știm că nu e deloc așa.