Iubirea aduce idei și totodată pericole. Să luăm ca exemplu un simplu comerciant - dar nu așa simplu cum s-ar crede, dar oricum în linia curentului acelei perioade brăzdate de transformări: când încă credea că are parte de pace, în făgașele sale era deja război. La fel și comerciantul mai mult sau mai puțin imaginar - dar nu chiar așa de imagina -, fiul unui comerciant care l-a hărăzit jurisprudenței.
De ce nu. Familia s-a ocupat destulă vreme cu vânzarea en-gros a fierului. A sosit timpul să țintească onorurile publice, nu doar banul. Titlul de doctor în drept deschide toate ușile. Deținătorul lui este asigurat pe viață. Cel care trece examenul de stat nu trebuie să slugărească neîntrerupt. Poate să-și ia un concediu, să călătorească, să facă muzică: de-ar reclama un post, acesta i-ar fi asigurat. Ar promova cu atât mai repede, cu cât s-ar ști că este înstărit în calitate de fiu de comerciant.
Totuși nu s-a ajuns așa departe, iubirea a stricat calculele. Când să lase în urmă liceul, taman atunci, cu puțin înainte de bacalaureat, l-a prins în mreje verișoara. Era cu șapte ani mai mare ca băiatul de șaptesprezece, ea știa ce dorea, în vreme ce el n-avea habar de nimic. Fiind orfană, era de-a casei și locuia chiar în camera lipită de a lui. Pentru comerciant și soția lui manierată moralitatea se înțelegea de la sine. Acest lucru se întâmplă, în ciuda experienței, când primele impresii ale vieții confundă conveniențele cu firescul.
Alice l-a vizitat cândva pe vărul ei ce ședea aplecat asupra temei: nu era niciun secret. Era cunoscută curiozitatea ei cu privire la științele de neînțeles cu care se îndeletnicea cineva atât de tânăr. Nu și-a ascuns deloc uimirea că el poate citi grecește! Pentru a o introduce cât de cât în artele sale, ea s-a apropiat de spatele lui, și-a petrecut brațul după umerii săi, respirația i se făcea auzită, iar genele ei lungi îi fluturau la tâmple.
Până acum fusese mai mare ca el, sânii ei plini, delicat rotunjiți se sprijineau de la sine pe umerii lui, iar talia subțire, turnura rochiei înfoiate erau aplecate în față. El nu-și ridica privirea din carte, însă pe aceasta erau așezate mâinile ei frumoase, lungi și goale. Ea mângâia paginile tipărite: arăta cu degetele spre anumite cunoștințe – of, el n-avea abilitatea de a-o iniția în științe așa cum făcea ea. Pentru a scăpa de mâinile ei, și-a întors parțial fruntea înspre ea.
Privirea ei îl liniștea oarecum, dezvăluind o ardoare inocentă, binefăcătoare. Bunăvoința ei copilăroasă făcea ca printre dinți să-i șerpuiască limba din gura ei mare, umedă. Chipul ei oval avea culori netede cum vezi doar pe portretele doamnelor de altădată. Franjurile de păr blond cenușiu îi cădeau din frizura înaltă în șuvițe, iar fruntea lucea printre ele. Ea rămase aplecată, iar ochii viorii, mărginiți de gene întunecate nu s-au întâlnit defel cu ai săi. El s-a mulțumit să-i admire nasul în timp ce inima-i bătea cu putere.
Nasul ei, ridicat în sus, ieșit mult în afară, era părticica din trupul ei pe care ar fi vrut cel mai mult să o sărute dacă ar fi fost să cadă pradă tentației. Ce știa cel mai bine era că: la doi centimetri de el, dar inaccesibilă, se află Alice, cea mai frumoasă dintre femei. Doar dintre femei? Nu. Tot ce are lumea mai dezirabil, scopul ei ultim, sensul vieții – Alice! Cum se face că se află tocmai aici?
Aici e un vechi orășel comercial, unii nu-l părăsesc niciodată. Alice poate fi pretutindeni cea mai frumoasă, prima și unica, cum se face că este doar în preajma mea? Nu am să fiu niciodată demn de ea, niciun bărbat nu este. În plus, sunt încă foarte tânăr, va trebui să urmez universitate cinci ani, timp destul cât ea să uită până și cum arăt. S-a gândit măcar la cine sunt eu? Nu s-ar merita. Sunt un școlar oarecare.
Totuși se prețuia, era conștient de trăsăturile sale hotărâte și energice – energice doar atunci când Alice nu îl privea. Își amintea bine momentul când un amic de afaceri al tatălui său a șoptit; „junele are ochi frumoși”, căci privirea lui trăda capacitatea de a iubi înainte de-a se cuveni. Ea a mai intrat o dată în camera lui de dragul științelor, apoi încă o dată, și după aceea n-a mai venit multă vreme. Când totuși într-o zi brațul ei l-a cuprins, muncit de gânduri că situația devine insuportabilă, a trebuit în sfârșit s-o privească drept în ochi, și ea pe el. Aici, față în față, singuri și serioși. La masa în familie nu se priveau cu adevărat.
Deodată și-a îndreptat vederea spre oglinda de pe perete. Ea s-a uitat la oglindă exact în același timp. Nimeni nu știe dacă pentru câteva clipe sau minute, fapt este că s-au recunoscut foarte profund și definitiv. După cele petrecute, ea și-a arătat limba o vreme și a părăsit încăperea.
El s-a regăsit cu o hotărâre fermă. Dorea s-o posede, iar ea dorea ca el să o posede. Deși cele două camere erau alăturate, împlinirea nu putea nicidecum să vină de la sine. Îndrăzneala tânărului de șaptesprezece ani nu era la înălțimea dorinței, din contră pasiunea lui irezistibilă îi punea piedici. A apucat obstacolul prin altă parte: și-a vândut manualele școlare. S-a justificat spunând că nu va studia niciodată; nu era încă convingerea lui, ci o scuza temporară, un gest, ca și cum ar arde toate punțile.
Se înfățișă vânzătoarea ambulantă, era o prezență corpolentă, bine conservată, fața ei neîngrijită era zbârcită, dar libidinoasă. Și ea avea părul franjurat. În loc de „galbenul” oferit pe lucruri, a luat-o pe ea însăși, și ea a fost de două ori mulțumită, dat fiind că la plecare a rămas cu banii. Acum, în mod straniu, nimic nu-i mai stingherea planul.
Nu trebuia decât să aibă răbdare să se facă liniște în casă. S-a prezentat valvârtej la verișoara lui înflăcărat, pus pe fapte, și pe deasupra gol goluț. Ea ședea, la fel de despuiată, în fața mesei de toaletă. De data asta nu i-a arătat limba, nicidecum, ci chiar s-a speriat, deși cu grație. Era poate înspăimântată și pentru că se împlinise în sfârșit ceea ce în zadar așteptase. El, orbit de patimă, nu a văzut-o nici pe ea, nici ce făceau, și astfel s-au împreunat.
L-a primit în fiecare seară timp de o săptămână. La a opta revedere i-a zis:
— De data asta ceva diferit. A fost rândul lui să se sperie; dar era sigur pe el, simțea prea bine că: Alice e a mea. O viață întreagă cu Alice. Prima dată nici n-a băgat de seamă, a opta oară nici nu mai trebuia să stea pe gânduri. Deodată ea a încetat să mai fie ca înainte frumusețea devotată și iubirea mereu captivantă și îngăduitoare. Ridicată în capul oaselor, cu degetele fine la tâmplele-i albăstrii, i-a cerut să se gândească împreună.
La viitor firește, căci nu trăim doar o săptămână, fie ea și cea mai fericită.
— Eu îți vorbesc - ea a rostit „io”, dintr-o cochetărie de fată, - io-ți vorbesc cu inima deschisă. La care a izbucnit în râs. Expresia „cu inima deschisă” nu-i bine văzut în societatea burgheză, căci te duce cu gândul la sânii dezgoliți. În poziția ei actuală, cu inima ei deasupra lui, devenită una și aceeași cu a lui, el s-a dedicat ei pentru totdeauna - amândoi au râs. Apoi s-au pus pe gândit.
Ceea ce înseamnă că ea și-a făcut cunoscute dorințele. El nu va studia, cu asta s-a terminat. După ce va lua examenul - dar la ce-i folosește lui școala - va intra imediat în afacerea tatălui. Cu pregătirea și destoinicia lui va ajunge în câteva luni la un venit din care vor putea trăi amândoi. În același an se vor căsători. El asculta toate astea ca o revelație, deși dinainte considerase o asemenea intenție și posibilitate. Nu mai exista decât o dorință, dorința ei, iar el adora dorința, fiindcă adora femeia. Fiecare frază pe care ea o rostea, risipea toate obstacolele, în cele din urmă a rămas surprins că se putuse ivi ceva în cale.
În vreme ce aluneca pe trupul lui și-i gâdila obrajii cu genele, ea a zis:
— Împreună vom fi cei mai puternici. Nu se pune problema să te dea afară din casă sau să te trimită în America. Mama ta n-ar îndrăzni, din decență. Tu o știi, nu-s o fată decentă, a adăugat ea blajin. De asta văd lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat. Tatăl tău va renunța la planurile sale după ce ne va fi amenințat puțin. Fiul lui nu va deveni ministru, dar va avea un urmaș la firmă. Se va bucura să i te alături.
Tânărul nu o întrerupea decât pentru a aproba.
— Tocmai pentru că sunt foarte tânăr - chiar minor - n-aș putea să mă căsătoresc. Dar tatăl meu are influență, nu e bogat, dar are o poziție strălucită. Ea a intervenit pentru a încuviința.
— Și eu ți-aș fi zis același lucru. Faptul că n-ai încă vârsta nu ne va incomoda. Contăm și depindem de influența lui.
Acum se întinse cu totul peste el și i-a spus ce se povestește doar la urmă: confesiuni făcute doar când iubirea a fost încercată și acordată o dată pentru totdeauna. A vorbit cu claritate despre avantajul pe care îl presupune vârsta ei: cu șapte ani mai mare ca el - iar el chiar nu s-a gândit la experiențele pe care le adună o fată în șapte ani? La ideile și hotărârile la care ajunge?
A fost bineînțeles sărutată, și în vreo două ocazii chiar mai mult decât atât; pretendentul cel mai serios a fost un bărbat căsătorit. Nu se cade să începi cu un divorț. De altfel, aici, în L. oferta era limitată și cunoscută de toți; concura cu toate fetele de vârsta ei pentru același număr redus de directori, agenți și proprietari de firmă la vârsta matură. Niciunul nu avea spiritul sau curajul să-și depășească treapta socială pe care au atins-o în viață. Să suporte un bărbat care are de gând să rămână într-o poziție până la calcifiere doar fiindcă era deja acolo? Nu, mulțumesc.
Atunci au urmat vorbele pe care nu le mai uiți chiar de trăiești o sută de ani:
— Te-am ales și te-am dorit pe tine, fiindcă mă iubești cum numai un tânăr, cum numai tu ai putea, și fiindcă iubirea aduce idei. Și totodată pericole, așa am auzit. Și tu, tinerelul meu drag, dai cu piciorul în planurile tale de studiu de dragul meu, asta înseamnă ceva. Vei fi cu totul altul decât era planificat și asta te fortifică, și te ridică, de nu te lași păgubaș. Mă iubești ca să devii un mare om. Crede-mă cu intenția asta aproape ești al meu. În tânărul tandru și delicat, dar nu atât de tandru și delicat pe cât se știe, îl iubesc pe viitorul mare om.
O sărutare și în liniștea nopții a isprăvit șoptind:
— Tatăl tău e foarte înstărit, așa e dat să fie. Nu ca să ne culcăm pe o ureche. Dar fără o temelie sănătoasă, n-ai putea deveni comerciantul cel mai bogat. Pasiunea noastră mutuală, o operă măiastră, ar putea înfăptui ceva, însă destul de lent. Vezi, toate trebuie să coincidă: atât de fericiți suntem.
S-au pus deodată de acord că ziua următoare, duminica, „bomba trebuie să explodeze”. La cafeaua de după-amiază familia se reunea oricum și-i scutea de efortul de a întruni consiliul de familie care părea inevitabil ca urmare a unor întâmplări atât de contrare normei și firii. Socoteala lor s-a dovedit corectă. Prima reacție a adunării, părinți, mătușă, unchi, bunică a fost de stupoare. Toți s-au făcut mai mici pe scaune, ca și cum tinerii ar fi prezentat o boală otrăvitoare – ba mai rău, ca și cum ar fi aderat la o organizație criminală.
În prim-plan, sub privirile întregului semicerc, stătea perechea degenerată, ținându-se strâns de mână și privindu-se fidel și fix în ochi. Tatăl neglija să interzică ce vedea înfăptuindu-se dinaintea lui. Mama șoptea perplexă peste umerii tatălui de care se agățase. Mătușa se făcu auzită:
— Cea mare – cu copilul! Unchiului îi trecu prin cap „casa de corecție” unde sunt aduși pe drumul cel bun tinerii rătăciți. Însă tot el a adăugat :
— Acolo se va strica de tot.
Tatăl, om umblat prin lume și cu umor, a glumit fără jenă:
— Casa de corecție! Îi va putea învăța pe ceilalți elevi latina! Mama a încercat să-și înceapă cuvântarea, îndelung amânată, și se simțea vinovată că se exprimă cu voce tare despre asemenea babilonie de fapte necuviincioase.
— Singuri vă veți da seama, a fost tot ce a rostit, deși ei i s-a părut că vorbise mult mai mult.
Exemplul soției, i-a amintit tatălui de datoria sa. Astfel s-a ridicat și a grăit:
— În primul rând diferența de vârstă dintre voi doi e inadecvată, ca să nu spun, șocantă. Nu e vorba de șapte ani, ci de paisprezece pe care ai trebui să-i ai în plus, dragul meu. Pe lângă asta, te pregătești pentru o carieră și ai deveni un dezertor. Un transfug n-are valoare nici în tagma comercianților. Știi deja prea multe din domenii paralele și ai să eșuezi. Insist: trebuie să urmezi universitatea. Așa se cuvine. – și a terminat binevoitor: avem nevoie unul de celălalt.
Totuși încheierea implica amenințarea pentru care cei doi vinovați erau pregătiți; S-au pus de acord de îndată. Tânărul a relatat iute:
— Mi-am vândut cărțile. Unchiul a fost lăsat să răspundă:
— Se pot cumpăra altele, a murmurat el. I-a revenit rândul lui Alice să zică cu glas răspicat și plimbându-și privirea asupra semicercului:
— Am avut relații intime.
Mătușa a afirmat:
— Era de așteptat.
Cu toate acestea, toți se arătau zdruncinați ca la prima anunțare a catastrofei, însă de data asta era definitivă. Bunica, o doamnă evlavioasă, s-a făcut că nu a auzit ultima grozăvie, intenția ei afectuoasă de mediere n-a funcționat. Tânărul, ca probă, să studieze cu sârg vreme de un an. Tânăra între timp să aștepte să vadă dacă sentimentele ei vor rezista următorului sezon de baluri. Din această aiureală bine intenționată, pe care pesemne nici bunica n-a luat-o în serios, s-a ales praful.
În vreme ce tot cercul familial era la capătul sfatului, doar îndrăgostiții știau ce era de făcut. S-au îmbrățișat și s-au sărutat, dar nu era acel sărut decent al logodiților, potrivit în fața unei familii pioase. Se sărutau ca în dormitor.
Fără altă amânare decât cea cauzată de vârsta minoră a mirelui, s-au căsătorit; faptul că erau deja uniți a dus la împlinirea acestui lucru. Nu-i suficient să zicem că erau fericiți. Deveniseră triumfători. Succesul lui ușor în afaceri era meritul ei; Îi dubla puterile. El avea într-adevăr idei și o avea într-adevăr, fiindcă el iubea, o iubea pe Alice, și ea, pe el - în toate orele și minutele care nu aparțineau afacerilor.
În îndoiala dintre o oră de iubire și o oră de afaceri câștigă mereu afacerile. Capacitatea de a acționa cu iscusință era rezultatul pasiunii sale. Probabil poseda talentele diplomatice ale unui comerciant modern. Dar fără Alice și iubirea lui nici nu le-ar fi descoperit, nici nu le-ar fi dezvoltat. Singura lui pasiune era ea, ambiția ei de a fi bogați, de a-l vedea sus. Sentimentul lui imuabil pentru corpul și chipul ei nu se separa o clipă de simțul datoriei, prestigiului și puterii.
Timp de mulți ani, au rămas uniți în trup și spirit la fel de perfect ca odinioară pe ascuns în acea săptămână fericită când el era un licean, iar ea femeia hotărâtă care l-a ales. Interesul învederat împărtășit de amândoi a devenit tot mai puternic cu beneficiile pe care le aducea. Îi era fidelă.
De altfel, nu îmbătrânea, simțindu-se atât de iubită. Totuși avea mereu prezent în minte că el este mai tânăr și foarte dorit. Nu se limita la precauțiile matrimoniale ale principesei Pauline Metternich. În fiecare dimineață această ambasadoare îi răpea soțului dispoziția pentru artele femeilor de la curtea împărătesei Eugénie.
Alice nu-și asumă riscul ca unicul ei bărbat să-și adune forțele de-a lungul zilei pentru a lua în considerare ispitele. Ea a câștigat și el însuși a izbutit ca toate femeile de o înfățișare mai mult sau mai puțin agreabilă să n-aibă o sexualitate accentuată: să se aprindă doar pentru Alice și asta la fiecare revedere.
Bineînțeles că la împlinirea celor cincizeci de ani figura ei se schimbă, dar el o găsea și mai frumoasă. Femeia îi părea tânără, căci într-adevăr era, prin toate simțurile. Pasul ei deveni greoi, dar el se cutremura de fiecare dată când intrau împreună la o reuniune, iar coapsa ei se lipea de a lui. Ar fi vrut să-i sărute nasul cârn ca o provocare adresată tuturor acelor ochi atenți care urmăreau apariția perechii. S-ar fi sărutat cu aceeași lipsă de pudoare ca odinioară dinaintea semicercului rudelor încremenite.
Pentru a recunoaște de la prima vedere cine vine la brațul celui mai bogat domn, a acoperit-o cu bijuterii fabuloase. Ea știa motivul și purta această splendoare care-i îmbrăca pe amândoi după merit așa cum generalii își poartă cele cincizeci de medalii și nimeni nu face haz. Hainele și paltoanele ei erau modele exclusive, exemplare unice: bărbații, în afară de al ei, nu băgau de seamă. Cu femeile era cu totul altceva. La vederea figurii și mișcărilor ei le asaltau îndoielile, doar îndoieli care rămâneau nelămurite.
Alice coborî dintr-una din mașinile sale într-un loc luminat orbitor. O necunoscută care dorea să treacă pe acolo și fusese oprită, pesemne înclinată spre indignare, a zis cât să se audă:
— Iată viciul triumfător!
Alice n-a întors privirea. Ciudat: nici măcar n-a fost surprinsă.
Era 1913, anul dinaintea războiului, pentru spirite, deja un an de război. Unii, pentru a nu spune majoritatea, erau sătui până peste cap, însă conștiința nu le îngăduia să se exprime. Le mirosea a putreziciune, halucinațiile olfactive sunt de durată și foarte supărătoare; pentru a le alunga consimți la lucrurile cele mai improbabile. Războiul promitea o revigorare, ar fi trebuit să curețe atât aerul, cât și fantezia, întrucât grunduiește intens realitatea – high colored, deși cu o expresie inamică –, și doar el face onorabilă isprava.
Un om de afaceri, care a monopolizat comerțul cu fierul și și-a purtat succesul de colo-colo sub chipul prețioasei sale soții, o, nu și-a pierdut deloc valoarea, banu-i tot ban. Legenda lui s-a depreciat înainte de el. La șaptesprezece ani, după cum se știa, a pus bazele averii sale imense. Acum avea drept oponenți eroii de șaptesprezece. În câteva luni își începeau cariera, triumfau, mureau și se făceau nemuritori. Câștigul nu e ceva nemuritor, mai degrabă se pune întrebarea dacă nu ar trebui să-i fie stabilite limite. În anumite cazuri se impune războiul.
Primul comerciant de fier al lumii începuse, încă de pe vremea tatălui său, să înlăture unul câte unul toți cumpărătorii fierului suedez. Nu conta în ce țări era transportat, infailibil luau calea registrelor și feriboturilor sale. Contractele lui pe lungă durată n-ar fi permis, după toată severitatea legii și a dreptului, nicio întorsătură a sorții; poartă numele de încălcare a angajamentelor, constituie infracțiune, tribunalele din toate țările ar obliga la plata unor despăgubiri care n-ar putea fi calculate, însă dreptul în virtutea contractelor continua să existe.
Acestea erau cutumele severe ale unei epoci care se devaliza pe sine însăși, întrucât făcea războiul. Monopolistul se găsea atunci izolat la fel și afacerea sa. Tatăl său se retrăsese, când fiul a urcat firma pe culmi de neimaginat și a murit când urmașul său a trecut de cincizeci de ani. Mama, care nu era la înălțimea noii poziții a casei, s-a retras în singurătatea pădurii. Fiul său a vizitat-o până când ea a ajuns să se odihnească sub acea pădure, și chiar după aceea.
Și-a luat un tânăr asociat; nu era un om de afaceri, ci un nobil cu o înfățișare plăcută. Partea lui în afacere în acord cu aristocrația sa consta în prezentări, primirea oaspeților, doar a celor care erau distinși, în reprezentarea la reuniuni și călători unde erau suficiente cunoștințe superficiale în domeniu. Deodată acesta și-a depășit limita competențelor: cel care a fost primit în afacere fără nicio experiență i-a semnalat pe față șefului că livrările către țările inamice trebuie să înceteze.
Știa asta. Deocamdată a impus o mică pauză; era de altfel la început inevitabilă cu blocarea și confuzia traficului. Între timp, se gândea împreună cu nevasta lui: nu o avea decât pe ea. Se aveau unul pe altul, cum numai un om poate avea pe un altul, ca fundament al tuturor posesiilor. Continuau să se înțeleagă în poziția orizontală. Altminteri decât în trecut, acum erau îmbrăcați pentru a petrece noaptea și ușor rezemați; mai întâi trebuiau să decidă pentru ce. Conversația lor se putea preschimba într-o îmbrățișare sau într-un diferend de opinie.
Aceeași viziune, același interes nestrămutat i-a definit de-a lungul vieții. Când au avut oportunitatea, niciunul dintre ei nu a fost destul de puternic să se opună celuilalt. Prea puțini deprinși cu îndoiala și avertizările n-aveau nicio plăcere să intervină în vreo chestiune de conștiință a celuilalt ori a sa proprie. Firește erau convinși că Germania trebuie să triumfe și că o va face: în caz contrar ar pierde monopolul fierului și odată cu el s-ar nărui toate.
Au remarcat în treacăt că morțile individuale, oricât de numeroase ar fi ele în tranșee, vor fi temporar supraestimate – ceea ce e cu totul normal în noile circumstanțe create. Pe termen lung, inventarul monopolului de fier va contrabalansa armata. Să treci peste el sub pretextul unui patriotism mediocru și al unei false legalități ar fi fost mai mult decât o fărădelege, ar fi fost o eroare.
— Dacă nu ne mai îndeplinim contractele noastre clare, a zis Alice, suedezii nu vor mai avea niciun motiv să plătească daunele. Și fără intervenția noastră, inamicii tot își vor primi mai mult ca sigur fierul; și azi au și mai mult nevoie de el, au nevoie și mai urgent de el ca pe vremea noastră. Înseamnă să ne ceri prea mult să ne retragem tocmai la începutul marii conjuncturi care este în realitate opera noastră. Opera noastră de douăzeci și cinci de ani, a repetat ea și s-a mai destins, iar cămașa de noapte i s-a deschis.
— Nu doar fierul e la înălțime, a replicat el. Ești mai splendidă ca niciodată. A sărutat-o. S-au iubit. Decizia comună asupra chestiunilor de afaceri fusese luată. Navele, încărcate cu fier, navigau sub pavilion neutru, fără să atingă vreun port german înspre stațiile de primire ale inamicilor. Totul mergea bine – deși circulau zvonuri și autoritățile începeau să le remarce – până când totuși un căpitan a acostat într-un port german; mai întâi a pretins că din cauza unui defect de motor.
Ulterior i-a trecut prin cap să-și îmbunătățească situația făcând apel la conștiința lui patriotică. O expresie funestă: odată pusă în circulație opinia comercianților și a celor din birou a devenit de neînduplecat. Până atunci au admis în silă că un om merituos are dreptul la actualele câștiguri maxime. Două interpretări juridice, cea cunoscută înainte și cea nouă a războiului, care se contraziceau. Câtă vreme s-a putut, s-au făcut că nu văd.
Trebuie ținut cont de tot ce înseamnă îmbogățirea nelimitată a unui singur individ, ca în cazul de față. Nenumărate vieți depind de a sa, echilibrul economic al unui oraș, ba chiar, al țării, era dificil de separat de-al său, putea să fie asigurat sau amenințat. Relații de importanță generală îl protejau. El era conștient de acest lucru mai mult ca oricine – de toate beneficiile sale, însă puțin peste măsură. Totuși nu a ratat nimic. Nici cel mai mărunt termen, întrucât nu fusese impus niciunul.
— Cojile de portocale pe care aluneci, a explicat el nevestei sale, să nu stai niciodată unde te văd toți. Căpitanul acesta n-avea de ce să fie un om de onoare secretos. Nu avem ce să ne reproșăm. Înainte de orice nu dorea ca Alice să-și reproșeze ceva. Era conștient de propria vină – după Nietzsche denumirea pe care o dai lucrurilor care au ieșit rău.
Arestarea sa umplea deja gurile tuturor, când el încă dădea din umeri. Totuși a discutat cu soția cum trebuia să procedeze în cazul în care ar fi absent. Părea că i-au dat răgazul tocmai pentru asta: apoi într-adevăr a fost arestat.
Nu se potrivea cu sensul relației lor de până atunci ca ea să alerge plângând după el la închisoare. În îndoiala între orele de dragoste și de afaceri, întotdeauna a triumfat afacerea. La reședința ei nu a întreprins nimic, nu a dat nicio dispoziție. Oamenii ăștia trebuie să se hotărască singuri dacă îndrăznesc să-i condamne bărbatul: simplul fapt că era pus sub acuzare, îi compromitea pe toți, discredita orașul.
A plecat în călătorie – cea mai agreabilă pe care și-o putea permite în acest moment; se ținea la distanță de clasa sa socială, deoparte de familiile bogate. Ca și înainte, a fost primită de miniștri, în privat, bineînțeles. Unul era căsătorit cu una dintre admiratoarele ei, dacă nu admiratoare a bogăției în general. Alice a fost invitată la o serată, a avut același succes, nimic nu s-a arătat diferit, cu excepția faptului că soțul ei era în arest preventiv. Pretindeau că râd de o asemenea eroare. Se strecoară și absurdități într-o perioadă bineînțeles importantă, dar totodată confuză. În ce privește viața socială lucrurile mergeau strună.
Privitor la soțul ei i s-a transmis oficial că nu este de dorit condamnarea lui, dar e exclusă orice depășire a sferei competenței juridice. Ea vedea limpede: senzația pe care o producea chestiunea ei creștea de la sine și n-aveai cum să o stopezi. Doar un ordin, care ar trebui să fie de sorginte militară, ar pune capăt scandalului. Doar atunci a pus să fie chemat asociatul mai tânăr.
Acum ori niciodată era momentul să-și poată justifica rațiunea de a fi. Domnul cu origine istorică și aspect plăcut făcea impresie pretutindeni. Doar în fața șefilor militari cărora le aparținea acum puterea nu izbutea. Verii lui de gradul trei îi spuneau în batjocură "Koofmich" ( „Cumpără-mă”), opinia lor era clar dezvăluită de acest nume. Un unchi cu o poziție înaltă a rostit în sfârșit cuvântul pe care îl gândea toată lumea: trădarea patriei.
Prin urmare, misiunea acestui membru al firmei părea să fi eșuat, cel puțin așa credea el. De asemenea era adevărat că din imaginea generală lipseau tocmai acele persoane care se apropiau printr-o purtare analoagă de acuzat, dar cine să o recunoască. În orice caz, generalii și directorii generali sunt cei care și-au schimbat vechile birouri cu cele ale industriei grele de dragul bogăției, ei au fost intermediarii cei mai potriviți. Chestiunea era prea recentă pentru a putea fi menționată. Alice a păstrat și ea tăcerea dacă asistentul ei nu a profitat de ocazie.
Avea doar convorbiri cu apărătorul cel mai faimos, un campion al elocinței entuziasmante. Asasinii condamnați ieșeau inocenți din mâinile lui. Ea a pornit la drum; în ajunul procesului era de față. Președintele tribunalului provincial n-a așteptat ca ea să-l caute: a venit el singur.
Într-o formă lejeră și socială, în care un judecător, ca om de lume, trebuia pur și simplu să o adopte, a obținut permisiunea să-și însoțească soțul până în sala de ședințe. Conversația i-a oferit prilejul de a pronunța nume: persoane sus-puse care considerau periculoase pentru stat nu comportamentul comercial al acuzatului, ci procesul deschis contra lui. Judecătorul a șovăit, cu toată că i s-a umflat o vână la tâmple.
Când s-a dus în închisoare la soțul ei – vizibil îmbătrânit – primul lucru care a avut loc a fost o demonstrație pătimașă de tandrețe: amândoi s-au lăsat copleșiți fără să facă caz de prezența funcționarilor. După aceea au vorbit cu toată răceala de ziua ce urma – o zi ca toate celelalte, cu aceleași obișnuite păreri împărtășite, doar că cele mai probabile erau cele mai bune, în acord cu regulile și experiența.
Într-adevăr nu conta ce ar gândi fiecare dintre ei, obținerea de probe ca prim procedeul al tribunalului de justiție cu siguranță nu va strica nimic. Faptele au devenit cunoscute una câte una, și-au pierdut valoarea. Toți din firmă credeau că știu mai multe decât conțineau de fapt actele. Căpitanul cu declarațiile lui alambicate a stârnit antipatia publicului. Mai întâi s-a lăsat plătit, apoi a denunțat, spre dauna unei comunității cu consecințe care încă nu se pot calcula.
Acuzatul și soția sa la doi pași în fața lui la marginea unei bănci se înțelegeau din ochi asupra impresiilor pe care tribunal le recepționa de asemenea. Lipsa de interes asupra chestiunii era lucrul care se putea citi cel mai puțin pe chipurile lor. Deja se ivise întrebarea de ce s-a ajuns la acel proces. În aceeași stare de spirit generală reprezentantul acuzării și-a formulat cererea. În cazul în care s-ar renunța la o pedeapsă privativă de libertate – pentru procuror n-ar fi o supărare –, ar propune o amendă în bani lichizi, atât de enormă, că toți s-au speriat – până când și-au amintit cine trebuia să plătească suma monstruoasă. Atunci toți au surâs pe muțește.
Faimosul apărător a comis greșeala de a nu renunța la celebritatea lui nici măcar în acea zi și în acel loc. Nu trebuia decât să se facă mic și deja ar fi câștigat. În loc de asta s-a suit pe cai mari, a învârtit biciul în aer și a salutat din joben – ceea ce ar fi rămas totuși fără urmări. Dar a insistat pe atitudinea iresponsabilă a statului contra economiei și națiunii. A biciuit folosirea abuzivă a războiului ca un pretext pentru excesul de autoritate.
Deși nu exista nimeni mai puțin revoluționar ca el, a ajuns până în punctul în care a afirmat că războiul nu e doar împovărat de neajunsuri secundare, ci e reprobabil prin însăși natura sa. „Trufia dregătorilor” e din Shakespeare, dar un tribunal nu suportă nicio sancțiune disciplinară exprimată prin cuvintele unui poet. În acea zi, apărătorul ar fi trebuit să lase deoparte dovedita lui grandilocvență, ori estimase cazul ca și rezolvat și și-a permis să strălucească în gol? A trebuit să-și șteargă fața de mai multe ori, iar ochii lui când se holbau la tavan, când se arătau copleșiți, și astfel a ratat orice efect: a fost deplorabil.
Aplauzele pe care arta lui le obținea în mod natural au determinat membrii completului de judecată să intervină. Replica procurorului i-a constrâns pe toți ascultătorii să ajungă la o concluzie bazată pe concepții fundamental rectificate. Nu era vorba despre binecunoscutul conflict – ci de înalte și într-adevăr sfinte interese și de o interdicție care nu ajută națiunii, ci altor valori. Nu, națiunea a fost jignită în cea mai nobilă dintre acțiunile sale morale: și anume războiul. Acuzatul a violat-o după propria mărturisire a apărătorului său.
În timp ce tribunalul delibera, soția îl însoțea pe cel ca și condamnat în camera rezervată. Nu vorbeau. Apărătorul a vorbit și nu a primit niciun răspuns.
Zilele următoare, Alice a primit suficiente dovezi că se dezaprobă condamnarea soțului ei. Lumea bună o categorisea drept barbară, absurdă, un eșec al cauzei germane: autorități civile și chiar militare au folosit cam aceleași cuvinte. În timpul vizitelor la închisoare soțul ei era iarăși informat de ea de lucruri care deja îi fuseseră relatate. Nu exista nimic nou. Asta a făcut ca pentru prima oară în viața lor existența lor împreună să rămână neroditoare.
În niciun moment din viața lor comună nu a lipsit deplina încredere: nici măcar cea trupească, se înțelegea de la sine. Mereu exista un proiect de care știau doar ei doi. Era într-adevăr nemaiauzit, dar în acele momente nu era nimic de consulat, nimic de făcut. Ba da, să ceri grațierea kaiserului. Dar tocmai el, împăratul, era obligat să acorde o mare stimă războiului împreună cu toate sacrificiile pe care acesta le cerea: de la săraci, viața, de la bogați, anumite moduri de a câștiga bani.
Domnul sus-pus ghicea că-i de preferat să te ferești din calea morții și a pierderilor bănești. În schimb, viața și profitul incumbă mărirea considerabilă a farmecului irezistibil. Ceea ce conta era să nu fii prins. Nu au trecut nici douăzeci de ani de atunci că un președinte al consiliului de miniștri și mareșal a vândut același fier suedez unui inamic, republica spaniolă, și l-a furat statului pe care îl conducea. Pentru aceasta și alte lucruri de același soi a devenit mareșal al Reichului. Intrat astfel în afaceri, a putut pe de altă parte să fondeze Trustul care a acaparat Europa. Unul din predecesorii săi, care deținea atunci monopolul fierului, se simțea abătut în carcera lui mohorâtă, cu toate că îl citea pe Goethe. A început să-i fie frică de vizitele soției sale, deși tânjea după ea.
La fiecare zgomot ciudat de dincolo de ușa celulei sale, inima îi bătea mai tare, ca să revină la un ritm moleșit dacă nu se ivea nimic. A fost informat că treptat soției lui i s-a permis tot mai rar să-l vadă. Dar dificultățile exterioare nu excludeau defel pe cele pentru care trebuiau să răspundă ei înșiși – nici pe ale lui, nici pe ale ei.
Lucrurile erau de așa manieră că amândoi s-ar fi îmbrățișat pasional cu toate membrele, de îndată ce ar fi avut loc o schimbare bruscă a situației. Dar cu cât lovitura de teatru, în care oricum nu crezuseră, le scăpa tot mai mult din privire, cu atât mai dureroase le deveniseră întâlnirile fără nicio pasiune, așa cum era dat să fie. Asta nu doar pentru că nu aveau spațiu pentru efuziuni, ci și pentru că se simțeau goi pe dinăuntru.
La unison cu ea – și cu lumea exterioară – prizonierul a remarcat că soarta lui era luată de valul actual, contemporan. Nu se mai distingea nici prin indignare, nici prin invidia satisfăcută pe care o putea cauza. Afacerea lui era ruinată, toți participanții căutau alte direcții: era firesc să se raporteze diferit și față de persoana lui. Nu mai era o prezență, pesemne niciodată nu va mai fi o prezență pentru devotamentul și teama lor. A sosit ziua în care soții să se explice asupra realității autentice. Era absolutamente nouă, prima noutate pe care și-o puteau oferi reciproc de la începutul catastrofei.
Alice a început:
— Scumpul meu, noi suntem realiști – ceea ce el a confirmat cu un presentiment plin de teamă; dar bănuielile lui n-au mers tot atât de departe pe cât realitatea adevărată. Ea a constatat că contractele sale internaționale au devenit ineficace – ca urmare a unor circumstanțe extraordinare, fără vina lui, dar oricum ca și anulate. Alții au preluat livrările, străini, care, dat fiind cazul, erau în avantaj dinaintea tribunalelor. Asta dacă la final armata germană obține o victorie triumfătoare. Însă pare tot mai puțin că așa vor arăta lucrurile.
El era de acord: nu pare. Ar trebui să-i pară rău? Așa-numiții trădători de patrie ar fi primi puși în libertate ca urmare a unei înfrângeri și a unei revoluții. Alice a admis bucuroasă. De ar veni acel moment! Preț de un minut sau două cei doi membrii ai clasei conducătoare au șușotit dorințe primejdioase statului, aruncând priviri înspre ușă.
Totuși erau simple amăgiri. Războiul era în plină derulare. Nici Germania, nici aliații săi nu cumpărau fierul trădătorului condamnat, deși obligația le-ar fi revenit negreșit. Firma își împlinea constant obligațiile în Suedia, o incalculabilă cantitate de fier se tot aduna. O parte a trebuit dată în pierdere unor comercianți neutri. Se acumulează o comoară fără sfârșit – când războiul se va termina și Germania va fi învinsă. Până în acest moment a fost o povară: firma o duce cu dificultăți tot mai mari. Șeful ei închis a tras singur concluzia:
— Am să zac aici până am să ajung cu toată discreția un om sărac.
Au trecut două minute de tăcere neliniștitoare. Ochii soției îi fluturau, nu se fixau pe nimic. Presentimentele bărbatului au prins contur în timpul pauzei. Ele au devenit înspăimântător de concrete când Alice a luat cuvântul:
— Trebuie să te retragi din afacere.
— În favoarea tânărului meu asociat, a sfârșit el.
— Aparent, a adăugat el tatonând. Ea l-a instruit, deși nu era deloc necesar, că o preluare fictivă este interzisă: era perfect informată. Dar atunci? La fel de bine, ţinea el să susțină, ar putea aștepta cu răbdare sfârșitul.
Încerca să pară convins, deși știa: nu ne resemnăm atât de ușor. Cel mai puțin ea, și ea avea să dispună. Eu – cât mai valorez acum? Acum avea să afle. Ea i-a spus că e partenera lui și nu va iubi pe nimeni decât pe el. A spus-o cu tonul dintr-o discuție de afaceri. Lui îi era suficient. El i-a luat restul cuvintelor de pe buze – de dragul ei. Ea nu trebuia să fie silită să le rostească.
— Amicul nostru va fi unicul proprietar al firmei cu condiția să se căsătorească cu tine. Germania și Balcanii cumpără din nou, tu rămâi aceeași femeie ca și până acum. Ține cont că eu vreau asta. Să-ți stau în cale, niciodată. Dar mai există o variantă, trebuie să iei în considerare și propunerea mea, așa cum am făcut-o și eu cu a ta. Am conturi considerabile în străinătate. După predarea firmei rămânem destul de bogați pentru a ne menține poziția noastră – poziția ta.
— Uiți de propria ta situație, a replicat ea cu duioșie și tristețe. Poziția mea, în vreme ce soțul meu zace aici?
— Nu pentru multă vreme. Pentru prima dată o ruga, glasul lui a devenit implorator. Poate nici pentru toată durata războiului Pentru buna conduită – și alte motive mi s-au dat speranțe pentru scurtarea pedepsei.
— Foarte posibil, a zis ea cu aceeași duioșie, dar nu știm sigur. Între timp, îmbătrânim.
El a înțeles: ea însăși îmbătrânea. Avea cu șapte ani mai mulți și se temea de îmbătrânire. În acea clipă a contemplat-o drept în față, a fost o privire lungă, îmbătată de dragoste – într-atât, că ei i-au dat lacrimile.
— Ești mai frumoasă ca niciodată, a răsuflat el cu putere, mai frumoasă ca în timpurile noastre cele mai bune, și nu au fost cele mai bune. Îți promit mult mai mult. Fiindcă te doresc mai mult.
— Pe tine te iubesc. Doar pe tine te voi iubi întotdeauna. A suspinat asemeni lui. Ce s-a ales de discuția de afaceri și tonul ei? În îndoiala dintre afaceri și dragoste triumfa dragostea. Ea s-a sprijinit de pieptul lui. După îmbrățișarea lor s-au despărțit pentru a nu se mai vedea niciodată.
În locul ei a intrat în celulă doctorul trimis de ea pentru a-i împărtăși că tânărul său asociat e un om bolnav. Suferea de o afecțiune a valvelor inimii, iar situația dominantă o agrava mult mai repede decât ar fi fost normal. Întrebare:
— Pentru câtă vreme?
Răspuns:
— De-abia dacă va mai trăi când dumneavoastră vă veți întoarce. După aceasta prizonierului nu i-a mai rămas nicio îndoială, nu tocmai asupra stării de sănătate a domnului cu aspect plăcut. Ci doar asupra hotărârii Alicei se lămurise. După decesul punctual al celui de-al doilea soț se va recăsători cu primul aducând înapoi afacerea salvată.
A înțeles că opoziția lui n-a servit la nimic și că el s-a trecut. A acceptat divorțul – care a fost pronunțat asupra unei aversiuni reciproce insurmontabile. Ea a lăsat să treacă perioada convențională până la recăsătorire; el a așteptat-o; doar când a știut-o plecată în călătoria de nuntă, el s-a spânzurat. „Însă iubirea este cea care în anumiți ani îi aduce omului de afaceri adevăratele pericole” ar fi trebuit să fie inscripția de pe piatra lui funerară, doar că ar fi părut indiscretă.
Când nu bolnavul de inimă, ci Alice l-a urmat în curând s-ar fi putut pune deasupra acestei inimi cu adevărat distruse următoarele cuvinte: „Însă iubirea le ispitește pe bietele femei să rămână mereu blonde, niciodată să încărunțească.” Și acest lucru a fost omis.