Respiram cu teamă, ca nu cumva să rănesc sunetul divin care se propaga
în zeci de colorate unde și pe care voiam să-l primească toți senzorii mei, cât mai
pur. Încercam să prind spre înțelegere, înnodarea notelor, sensibilă în vibrație, ce
transmitea emoția sublimă. Ascultam cu uimire și admirație, primul concert de
pian, din viața mea. Aveam 16 ani si tot ce era nou, avea asupra mea, efectul unui
ușor drog. Arta, sub toate formele ei, mă fascina si mă atrăgea într-o timidă
facere. Priveam mâinile pianistului, cu degete lungi si subțiri, dar viguroase, care
mângâiau clapele pianului, ca pe o iubită mult-așteptată. Fiecare atingere, fiecare
întâlnire a degetelor cu clapele, făceau ca ochii pianistului să se aprindă sau să se
umezească de emoție. Tot chipul său, luminat sau schimonosit de inimaginabile
trăiri, îmi transmitea stări similare. Simțeam, in fiecare clipă că, dac-aș fi atins și
eu pianul, aș fi putut obține aceleași efecte magnifice. Muzica, această divină
înlănțuire a sunetelor e singurul dar care ne poate plămădi vise și ne încurajează
să le înfăptuim.
În seara aceea, sfârșitul concertului a însemnat o trezire dureroasă. Fiecare
impuls emoțional ștrangulat a blocat fiecare nerv aferent, declanșând durerea. Am
strâns din pleoape, dezamăgită și-am făcut efortul somnorosului, să mă trezesc.
Chipul pianistului, încă transfigurat de preocuparea facerii, revela liniștea și
lumina satisfacției c-a putut să transmită celorlalți, fărâma bucuriei divine. Era
frumos, așa cum cred că sunt toți oamenii atinși de aripa angelică a artei. Eu, la
vârsta primei mari iubiri, puteam să fac o pasiune pentru tânărul acela înalt,
subțirel, brunet, c-un aer visător-interesant, sensibil… L-am urmărit până a ieșit
din scenă și cu gesturi leneșe mi-am îmbrăcat paltonul. În îmbulzeala de la ieșire,
mi-am pierdut colegele și neașteptat, nu m-am impacientat ci, am simțit mai
degrabă, o ușoară eliberare. Voiam să fiu singură, să mă bucur de fiecare pas, de
fiecare foșnet.
Afară, zăpada acoperise totul și-n lumina felinarelor de pe alei, fulgii mari
scânteiau. Sub pașii grei, neaua scrâșnea și-n toate gândurile mele erau sunetele
copleșitoare ale pianului și ochii mari, negri, umezi de emoție ai pianistului. Ca
într-o presimțire, inima îmi tresărea, inundându-mi obrajii cu căldura și roșeața
unei ascunse bucurii. M-am oprit și-am ridicat ochii și palmele spre cer. Fulgii de
zăpadă se topeau pe obrajii mei ca-ntr-o mângâiere, umedă și rece. Puteam
plămădi povești incredibile cu trăirile acelea, în locul acela alb și strălucitor. De
fapt, mi se întâmpla des să trăiesc într-un fel duplicitar, încă din copilărie. Jucam
roluri diverse mergând pe stradă, adoptam anumite atitudini și ținute, îmi plăcea
să fiu sofisticată în gândurile mele. Trezirea însă, mă speria. Pentru mine, lumea
era necunoscutul de care mă temeam. Eram timidă și stângace în preajma
oamenilor și doar foarte rar, cu cei foarte cunoscuți îmi permiteam discuții, păreri
sau atitudini comice. De aceea, singurătatea însemna evadarea pe tărâmul
adevăratei mele identități. Singurătatea in care plămădeam vise...