Mi-am propus să scriu despre balerine. Jur.
Am luat hotărârea, trebuie să recunosc, imediat după ce am citit o poveste foarte bizară despre vânătoare, pescuit, râme și un norvegian care fluiera Mozart; lucru care mi-a amintit de un tip pe care l-am cunoscut odată — om cât se poate de temeinic, serios și sobru (salutări pe această cale domnului Rodean) care nu bea, nu mințea, nu citea literatură (decât de o anumită calitate) — și care, după două pahare de vin, începea invariabil să cânte Verdi la acordeon fără să știe nici acordeon, nici Verdi; iar dacă dumneavoastră spuneți că nu există astfel de oameni, îmi permit să vă iau puțin peste picior: există, doar că nu i-ați cunoscut încă.
În orice caz, ideea cu balerinele nu era una din acelea vagi — știți dumneavoastră: „de luni slăbesc”, „de la toamnă învăț norvegiană”, „într-o zi mă apuc serios de sport” — pe care omul le abandonează înainte de a termina propoziția. Nu. Aveam chiar intenții serioase.
Pentru că balerina este, dacă stai să te gândești puțin, una dintre cele mai improbabile construcții ale civilizației. De pildă nu te întrebi niciodată — și pe bună dreptate — de ce ar plăti lumea bilet ca să meargă într-o sală special amenajată doar pentru a privi un om care stă pe vârful degetelor și pare să aibă motive foarte temeinice pentru asta; dar aproape imediat îți vine în minte cât de curios este că aceeași lume, pusă în fața aceleiași poziții într-o intersecție obișnuită sau la coadă la pâine, ar privi lucrurile cu un interes cu totul diferit și ar sugera, în nouă cazuri din zece, o explicație medicală.
Mă gândeam, așadar, la balerină. La Pirouette. Arabesque. Grand jeté.
La ideea — foarte discutabilă — că frumusețea înseamnă să pari mai ușor decât ești. Este o idee foarte persistentă în cultură, deși destul de improbabilă din punct de vedere fizic. Nimeni nu devine mai ușor în realitate. Dar dacă te miști destul de frumos, oamenii sunt dispuși să ignore problema.
(Există, desigur, și teoria contrară, foarte populară la mesele de duminică și în alte instituții culturale de același tip, conform căreia frumusețea înseamnă să mănânci trei porții și să declari cu convingere că nu te îngrași. Această teorie are adepți numeroși și produce rezultate vizibile, dar aparține unei ramuri complet diferite a esteticii.)
În orice caz, balerina reușește ceea ce majoritatea oamenilor nici nu încearcă: să pară ușoară. Balerina, deci.
Ea se rotește, se ridică, stă pe vârfuri. Publicul privește în tăcere, orchestra face lucruri complicate cu aerul, iar cineva — de regulă un critic — notează ceva într-un carnețel, pregătit să explice ulterior de ce dansul a fost profund sau, dimpotrivă, suspect de vesel.
Toate acestea sunt bine cunoscute.
Ce este mai puțin discutat este pe ce stă balerina. Și aici (printre cei cu care am stat până acuma de vorbă) începe de cele mai multe ori un scandal de natură pur filozofică. Pentru că, dacă te gândești puțin, lucrurile sunt destul de delicate: aceeași piruetă executată pe un câmp proaspăt arat ar transforma spectacolul într-un eveniment foarte scurt și ar pune anumite articulații într-o situație pe care medicina o privește cu interes (sau cu scârbă — exact felul în care m-a privit pe mine o doctoriță ORL atunci când m-am prezentat cu ambele urechi înfundate cu vată desprinsă de pe același bețișor de urechi).
Prin urmare, există scena. Scena este o invenție destul de reușită. Oamenii urcă pe ea pentru a părea importanți, iar ceilalți se așază jos pentru a părea că acceptă acest aranjament. Funcționează de câteva sute de ani fără incidente majore.
Dar scena este făcută din ceva. Iar eu nu am de gând să intru aici în istoria materialelor din care s-a construit scena de-a lungul timpului — domnul Geană, dacă dorește, are tot timpul din lume pentru asemenea cercetări.
Eu, ca de obicei, voi fi succinct și mă rezum la a vă spune că, în linii mari, scena este făcută din lemn.
Acum, lemnul are o viață socială foarte complicată. Există lemn care intră în viața noastră fără fasoane (și nefasonat, după cum bine remarca un cunoscut) — bradul, de exemplu, care apare mai ales în decembrie și dispare în ianuarie fără să lase explicații. Există lemn care intră în poezie — teiul, care are reputația ușor suspectă de a mirosi sentimental.
Dar există și lemn care intră într-o propoziție și o face imediat mai serioasă. Cum este de pildă stejarul.
Spuneți „scândură” și nimeni nu reacționează. Spuneți „scândură de stejar” și lumea aprobă din cap într-un mod elocvent, de parcă scândura respectivă ar avea cel puțin abonament la loja pentru tot Festivalul Enescu și casă pe Magheru, colț cu Arthur Verona.
Nu este clar de unde vine acest prestigiu. Stejarul nu face nimic deosebit. Nu se grăbește. Nu se parfumează. Nu produce literatură.
El stă.
Și stă acolo cu acea liniște vegetală care îi face pe oameni să spună lucruri foarte serioase despre el — de pildă „lemn serios”. Este una dintre acele expresii pe care le rostești fără să le analizezi prea mult, exact cum spui „om serios”, deși experiența ne arată că nici lemnul, nici omul nu sunt întotdeauna atât de serioși pe cât par la prima vedere.
Acum, un lemn serios are obiceiul curios de a atrage profesii. În cazul stejarului apar aproape imediat două personaje foarte diferite. De pildă dogarul.
Dogarul vede un arbore de stejar și spune, fără nici cea mai mică ezitare:
— Aha, doage!
Este o reacție destul de rară în natură. Majoritatea oamenilor văd un copac și spun simplu „copac”. Cei mai reflexivi spun „stejar”. Cei mai sentimentali spun „ce frumos”. Dogarul însă vede doage.
Iar dacă îl lași să vorbească două minute despre ele, lucrurile încep să evolueze cu o logică foarte rotundă: doagele devin butoi, butoiul începe inevitabil să conțină vin, iar vinul — după cum știe orice om care a stat vreodată de vorbă cu un dogar — transformă conversația într-una din ce în ce mai animată.
În asemenea momente se întâmplă uneori ca dogarul însuși să devină puțin mai expansiv decât ar recomanda structura inițială a butoiului. Și atunci apare, pentru observatorul atent, impresia discretă că undeva în construcția generală a lucrurilor lipsește o doagă.
Ceea ce, trebuie spus, nu oprește deloc discuția. În multe cazuri o face chiar mai interesantă.
Am cunoscut odată un dogar care privea o pădure cu același aer cu care un contabil privește o mapă groasă de facturi. Pentru el nu era pădure. Era un fel de viitor economic foarte rotund.
Dogarul este convins că stejarul există, în esență, pentru a ține lucrurile înăuntru.
Vinul, de pildă. Sau liniștea vinului.
Sau acea conversație foarte lungă care începe, de obicei, după al doilea pahar și se termină undeva în apropierea adevărului absolut.
Și aici trebuie spus că butoiul este o invenție admirabilă. El nu doar ține vinul înăuntru — el ține și o anumită demnitate a vinului. Vinul într-un butoi este calm, meditativ, aproape filozofic. Vinul într-o sticlă începe deja să aibă opinii. Vinul într-un pahar devine, în multe cazuri, activ.
De aici provin, de altfel, anumite piruete pe care baletul nu le-a revendicat niciodată oficial.
Am văzut odată un domn executând pe trotuar o rotație atât de convingătoare încât, pentru câteva clipe, am avut impresia că asist la un fel de grand jeté popular. Diferența era că orchestra lipsea, iar publicul — format din doi pensionari și un câine foarte sceptic — părea mai degrabă preocupat de finalul exercițiului.
Și, dacă stai să te gândești, lucrul acesta ne aduce înapoi, într-un mod destul de natural, la scenă.
Pentru că balerina execută piruete pe scenă.
Domnul de care vorbeam executa piruete pe trotuar.
Diferența dintre cele două situații nu este neapărat artistică.
Este, în mare parte, structurală.