|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
agonia ![]()
■ interior Contact |
Comentariile membrilor
Vizionări: 511
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-04-26 | |
"Trăiesc în alt timp: timpul infinit al artei."
Am intrat pe o poartă care ducea către marele labirint. În fața ochilor mei se desfășura o cetate splendidă, însă un pic ciudată, totul fiind ascuțit, de la forma ei în tot ansamblul (un triunghi mare), până la fiecare casă. M-au văzut câțiva oameni și au început să râdă de mine, deși îmi venea mie să râd mai degrabă, pentru că erau toți dezbrăcați. Apoi am văzut afișele din cetate, în care, din nou, oamenii erau goi. În cele din urmă, doi jandarmi m-au încolțit și m-au înhățat, comportându-se de parcă ei erau cei "îmbrăcați", iar eu singura "dezbrăcată", când de fapt era fix pe dos. Însă, cu siguranță, în acest regat, să umbli îmbrăcat reprezintă,în sine, o mare infracțiune. Și atunci a apărut el: Ecce Homo, brunet, antigonic, un gigant care îndrăznea să fie la fel de îmbrăcat ca mine, și totuși dezbrăcat în ochii lor, care fusese bătut cu biciul de nenumărate ori și aruncat în arena gladiatorilor pentru insolența de a se fi afișat diferit. M-a privit, pentru un moment, cu ochii lui albaștri, mari, adânci, sfidători și curajoși. Pentru ca apoi să fie din nou șfichiuit de o nouă rafală de biciuri. Nici măcar nu scotea un sunet de durere. Îndura totul cu o demnitate pe care rar îmi fusese dat să o văd.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate