I

Barăcile spitalului militar 24 se aflau la marginea oraşului. De la capătul liniei de tramvai unui om sănătos şi voinic nu i-ar fi luat mai mult de jumătate de oră să ajungă aici. Tramvaiul ducea în lume, în metropolă, în viaţă. Dar cei internaţi la spitalul militar 24 n-aveau cum răzbate până la staţie.
Erau orbi sau infirmi. Şchiopătau. Coloana vertebrală le era vătămată. Se aşteptau la amputaţie sau deja o suferiseră. Pentru ei războiul se încheiase. Au uitat de instrucţie, de sergent, de domnu’ căpitan, de companie, de preotul unităţii, de ziua de naştere a împăratului, de raţii, de tranşee, de asalturi. Cu duşmanul au făcut pace. De acum se înarmează pentru un nou război, contra durerilor, contra protezelor, contra schilodirilor, contra cocoaşelor, contra nopţilor nedormite; şi contra celor sănătoşi.
Numai Andreas Pum era mulţumit de mersul lucrurilor. A pierdut un picior şi a căpătat o medalie. Mulţi n-o primiseră nici pe asta, deşi pierduseră mai mult de un picior. Nu mai aveau nici mâini şi nici picioare. Sau erau siliţi să zacă la pat fiindcă au păţit ceva la măduva spinării. Andreas Pum era bucuros să-i vadă pe alţii suferind.
Credea într-un Dumnezeu drept care împărţea fracturi de coloană, amputaţii şi medalii celor merituoşi. Dacă stai bine să te gândeşti ce mare lucru e pierderea unui picior, însă acordarea unei distincţii, cogeamitea fericirea. În felul acesta un invalid se poate bucura de stima lumii, iar un invalid medaliat, de cea a guvernului.
Cârmuirea e ceva ce atârnă deasupra omului ca cerul peste pământ. Ce parvine de-acolo de-o fi bun sau de-o fi rău, e întotdeauna măreţ şi atotputernic, tainic şi insondabil, cu toate că uneori e priceput şi de oamenii obişnuiţi.
Sunt unii camarazi de ai săi care afurisesc guvernarea. Părerea lor e că sunt tot timpul nedreptăţiţi. De parcă războiul n-ar fi fost o necesitate! De parcă urmările sale fireşti n-aveau să fie suferinţele, amputările, foamea şi nevoia! Ce le trebe? N-au niciun Dumnezeu, niciun împărat, nicio patrie! Nu-s decât nişte păgâni. „Păgâni” - nu există cuvânt mai nimerit să-i descrie pe cei ce se opun deciziilor luate de orânduire.
Era o duminică călduroasă de aprilie, Andreas Pum şedea pe o bancă albă, prost geluită, amplasată pe gazonul din faţa barăcilor spitaliceşti. Aproape că nu se afla bancă pe care să nu converseze doi, trei convalescenţi. Numai Andreas era singur şi se exalta de porecla scornită pe seama camarazilor săi.
Păgâni erau bunăoară aceia care zăceau la închisoare din pricina sperjurului, hoţiilor, crimelor, omuciderilor şi chiar a asasinatelor cu furt. Ce-i mâna pe oameni să omoare, să jefuiască şi să dezerteze? Faptul că erau păgâni.
Dacă în clipa aceea l-ar fi întrebat cineva pe Andreas ce sunt păgânii, el ar fi răspuns cam aşa: de exemplu cei ce sunt în temniţă sau cei care din pură întâmplare n-au fost încă prinşi. Andreas Pum era foarte mulţumit de ideea lui cu „păgânii”. Cuvântul îl mulţumea, îi dădea un răspuns la întrebările sale învârtejite şi dezlega nu puţine cimilituri. Îl elibera de datoria de a medita pe mai departe şi de a-şi bate capul cu soarta altora. Andreas Pum se bucura de această denumire care-l făcea totodată să se simtă superior comilitonilor săi ce sporovăiau pe băncile alăturate. Unii din ei aveau răni mai grave ca ale sale şi medalie ioc. Li s-a făcut o nedreptate? De ce afurisesc? Ce-i nemulţumeşte? Îi înspăimântă viitorul? Dacă tot se încăpăţânează în sfidarea lor, chiar că trebuie să-i neliniştească viitorul! Îşi sapă groapa cu mâna lor! De ce să poarte cârmuirea grija duşmanilor săi? În schimb, de Andreas Pum o să aibă negreşit grijă.
Iar pe când Soarele se sălta iute şi încrezător înspre zenitul său de pe cerul fără nori devenind tot mai strălucitor şi chiar văratic, Andreas Pum se gândea la anii care-l aşteaptă. Guvernul îi va fi dat în concesiune o mică tutungerie să vândă timbre sau o slujbă de paznic într-un parc umbros sau într-un muzeu răcoros. Şi va sta acolo cu medalia pe piept, va fi salutat de soldaţi, va fi bătut pe umăr de un general în trecere, iar copiii se vor teme de el. Nu că va face el vreun rău; se va asigura doar că nimeni nu calcă iarba. Ori oamenii veniţi la muzeu vor cumpăra de la el cataloage sau vederi şi, cu toate astea, nu vor crede că-i un negustor oarecare, ci mai degrabă un reprezentant al statului. Şi poate se va găsi şi o văduvă, cu sau fără copil, ori dacă nu, o fată bătrână. Un invalid bine îngrijit şi cu pensie nu-i chiar de lepădat mai ales că după război cu greu mai dai peste un bărbat.
Zdrăngănitul unui clopot se zbengui pe iarba dinaintea barăcii şi anunţă ora prânzului. Invalizii s-au ridicat cu greutate şi merg clătinat, sprijinindu-se unul de altul, înspre clădirea lungă din lemn a cantinei. Andreas îşi ridică cârja prăbuşită cu sârguinţă zorită şi şonticăie voios în urma camarazilor săi cu gândul de a-i ajunge. Durerile lor nu-l conving pe de-a-ntregul. A avut de pătimit la rândul lui. Dar te uită ce iute păşeşte când sună de masă!
Fireşte, îi depăşeşte pe ologi, pe orbi, pe bărbaţii ale căror spinări sunt într-atât de încovoiate, încât sunt paralele cu pământul pe care calcă. Îl cheamă, dar lui Andreas Pum nu-i stă gândul la ei.
Au primit, ca-n fiecare duminică, terci de ovăz. Bolnavii debitează aceleaşi lucruri ca în toate duminicile: fiertura de ovăz e anostă. El, însă, nu socoate că-i anostă. Ridică farfuria la buze şi sorbeşte rămăşiţele, după ce zadarnic a încercat în mai multe rânduri să le pescuiască. Ceilalţi îl observă şi-i urmează timid exemplul. Ţine îndelung castronul la gură şi-şi pândeşte comilitonii de după marginea blidului. A constatat că terciul le-a plăcut şi că văicăreala lor nu-i decât o fanfaronadă. „Păgâni ce sunteţi!” triumfă Andreas aşezând farfuria pe masă.
Legumele uscate poreclite de ceilalţi „fire ghimpate” i-au plăcut mai puţin. Totuşi farfuria o lasă goală. Întocmai cum ar fi terminat de lustruit o puşcă ruginită, resimţea sentimentul mulţumitor al unei datorii împlinite. Îi pare rău că nu vine niciun subofiţer să verifice vesela. Farfuria e curată şi conştiinţa de asemenea. O rază de soare loveşte porţelanul care licăreşte. Pare o laudă pogorâtă din ceruri.
În acea după-amiază s-a săvârşit şi mult aşteptata vizita a prinţesei Mathilde înveşmântată în uniforma unei surori medicale. Andreas care se află la conducerea salonului din aripa sa a luat poziţia de drepţi la uşă. Prinţesa i-a întins mâna, el a făcut, fără voie, o plecăciune, căci îşi făgăduise să stea drepţi. Cârja lui a căzut la podea, iar însoţitoarea prinţesei Mathilde s-a aplecat şi a ridicat-o.
Prinţesa a ieşit, urmată de sora-şefă, de doctorul-şef şi de preot.
- Curvă bătrână! a strigat un bărbat de pe al doilea rând de paturi.
- Neruşinatule! a răcnit Andreas. Ceilalţi au pufnit în râs. Andreas s-a mâniat şi a ordonat: „Faceţi paturile!” cu toate că aşternuturile erau curate şi împăturite de trei ori după cum dicta regulamentul. Nu se clinti nimeni. Câţiva au început să-şi umple pipele.
Tot atunci intră subcaporalul Lang, inginer de profesie, care îşi pierduse braţul drept şi avea respectul lui Andreas şi a spus:
- Nu te mai înfuria, Andreas, că suntem cu toţii nişte prăpădiţi!
Peste baracă se lăsase o mare linişte; toţi se uitau la inginer; Lang stătea în faţa lui Andreas şi vorbea. Nimeni nu-şi dădea seama dacă i se adresează lui Andreas sau celorlalţi sau doar lui însuşi. A privit pe fereastră şi a spus:
- Prinţesa Mathilde o să fie tare mulţumită. Şi ea tre’ să fi avut o zi grea din cale afară! Multe spitale mai vizitează duminică de duminică. Căci, trebuie s-o ştiţi, sunt mai multe spitale decât sunt prinţese şi mai mulţi bolnavi decât sunt sănătoşi! Şi mulţi din cei ce par sănătoşi sunt bolnavi numa’ că n-o ştiu. Poate că şi ei îşi vor găsi curând pacea!
Câţiva şi-au dres glasul. Bărbatul din al doilea rând de paturi, cel care mai devreme strigase „curvă bătrână”, tuşea zgomotos. Andreas a şchiopătat până la patul său, a luat un pachet de ţigări de pe poliţă şi l-a chemat pe inginer:
- Bună ţigară, dom’doctor! a zis Andreas. I se adresa inginerului cu „dom’doctor”.
Lang vorbea ca un păgân, dar şi ca un preot. Poate fiindcă aşa era educat. Dar avea mereu dreptate. Simţeai că vrei să-l contrazici, dar nu ştiai cum. E musai să aibă dreptate dacă n-ai cum să-l contracarezi.
În seara aceea, inginerul se întinse în pat îmbrăcat şi spuse:
- Când se deschid iară graniţele, mă duc unde vezi cu ochii. N-am ce face în Europa.
- Numai de-am câştiga războiul, grăi Andreas.
- Toţi îl vor pierde, a răspuns inginerul. Andreas Pum n-a priceput spusele, dar a dat respectuos din cap de parcă l-a silit cineva să-i dea dreptate lui Lang.
El unul are de gând să rămână în ţară pentru a vinde vederi la muzeu. Vede bine că un asemenea post n-ar putea fi pe placul unui om învăţat. Cum? Să se facă şi inginerul paznic la parc?
Andreas n-avea rubedenii. Când alţii primeau vizite, el ieşea şi citea dintr-o carte de la biblioteca spitalului. În mai multe rânduri a fost cât pe ce să se însoare. Dar teama că nu câştigă destui bani pentru a întreţine o familie l-a împiedicat să ceară mâna bucătăresei Anna, cusătoresei Amalia, guvernantei Poldia.
N-a făcut decât să „iasă” cu ele. În tot cazul, meseria lui nu se potrivea cu o nevastă tânără. Andreas era paznic de noapte la un depozit de cherestea din afara oraşului şi avea liber numai o dată pe săptămână. Firea lui geloasă i-ar fi răpit bucuria unei îndepliniri zeloase a meseriei sau i-ar fi făcut-o cu totul imposibilă.
Unii dormeau şi sforăiau. Inginerul Lang citea.
- Să sting? a întrebat Andreas.
- Da, a răspuns inginerul şi a pus cartea deoparte.
- Noapte bună, dom’doctor, a spus Andreas şi a apăsat comutatorul. S-a dezbrăcat pe întuneric. Cârja a rezemat-o de perete, pe partea dreaptă a patului.
Înainte să aţipească, Andreas se gândi la proteza promisă de doctorul-şef. O să fie o proteză la fel de bună ca cea a căpitanului Hainigl. Nici nu se vede că a pierdut un picior. Căpitanul merge prin cameră singur, fără baston, de parcă un picior e mai scurt ca celălalt. Protezele sunt nişte invenţii grozave care arată până unde poate duce silinţa domnilor luminaţi de la guvern. Asta n-ai cum să n-o recunoşti.

II

Proteza n-a mai venit. În schimb, a sosit haosul, devastarea, revoluţia. Andreas Pum se linişti de-abia peste două săptămâni când s-a lămurit din ziare, din cursul evenimentelor şi din ce-a cules din zisele oamenilor că până şi-n regimurile republicane guvernele dirijează soarta naţiunii. În oraşele mari, răsculaţii erau împuşcaţi. Păgânii de spartakişti nu se astâmpărau şi pace. Doreau probabil să se debaraseze cu totul de guvern. Nu se gândeau la ce-ar urma după aia. Nişte ticăloşi, nişte smintiţi, bine le-a făcut că i-a împuşcat. Oamenii obişnuiţi n-au ce să-şi bage nasul în treburile celor inteligenţi.
Lumea aştepta venirea unei comisii medicale. Urma să se pronunţe asupra numărului de bolnavi din spital, asupra celor incapabili de muncă, asupra aprovizionării celor internaţi. Din spital în spital circula zvonul că vor rămâne doar cei cu şocul-obuzelor. Restul vor primi bani şi poate o licenţă de flaşnetar. Nici n-a venit vorba de o concesiune să vinzi timbre ori de vreun post de paznic la muzeu sau în parc.
Andreas începea să regrete că nu suferă de şocul obuzelor. Din cei o sută şaizeci şi şase bolnavi ai spitalului militar 24 doar unul avea această boală. Şi toţi îl invidiau. Era un fierar de origine italiană pe nume Bossi, negricios, sumbru, cu umerii laţi. Părul îi atârna peste ochi şi ameninţa să se răspândească peste toată faţa, să năpădească fruntea îngustă, să acopere obrajii şi să se împreuneze cu barba sălbatică.
Suferinţa lui Bossi nu diminua nicicum impresia înfricoşătoare a robusteţii trupului său, ci o făcea şi mai sinistră. Fruntea îngustă se încreţea şi dispărea între cele două sprâncene stufoase şi linia părului. Ochii verzi i se bulbucau, barba i se scutura şi auzeai cum îi clănţănesc dinţii. Picioarele voinice i se îndoiau într-atât că rotulele ba se atingeau, ba se depărtau, iar umerii ba-i săltau, ba-i cădeau, în timp ce capul urieşesc era prizonierul unui tremurici constant şi uşor, care parcă spunea nu, aşa cum vezi că se întâmplă cu capetele slabe ale bătrânelor. Mişcările necontenite ale corpului îl împiedicau pe fierar să vorbească distinct. Gargarisea jumătăţi de enunţ, scuipa câte o vorbă, rămânea un răstimp fără glas şi o lua iarăşi de la capăt. Vederea unui om atât de puternic şi de fioros căruia e dat să tremure făcea ca boala aceea cunoscută tuturor să pară mai înspăimântătoare decât era în fapt.
O mare tristeţe îi copleşişe pe toţi cei ce-l scrutau pe fierarul tremurând. Acesta era aidoma unui colos care se clatină pe o fundaţie nesigură. Toţi aşteptau încordaţi să se prăbuşească de-ndată, însă asta nu se întâmpla. Era incredibil ca un om de mărimea lui să se zgâlţâie continuu, dar fără să se prăbusească, întru uşurarea lui şi a celorlalţi, făcându-se una cu pământul. Până şi cei mai nenorociţi dintre invalizi, cei cu coloana sfărâmată, resimt în vecinătatea lui Bossi o teamă imprecisă ca acelea pe care le încerci înaintea unei catastrofe îndelung aşteptate.
Cine îl vede simte nevoia să-l ajute şi totodată neputinţa de a o face. E dureros şi ruşinos să-ţi dai seama că n-ai cum să-l asişti. Mai că-ţi vine şi ţie să tremuri de ruşine. Cei ce-l privesc par să se molipsească. În cele din urmă faci un pas înapoi, te eschivezi, dar tot nu izbuteşti să-ţi scoţi din minte imaginea uriaşului tremurător.
Cu trei zile înainte de sosirea comisiei Andreas a făcut o vizită în baraca lui Bossi pe care până atunci o ocolise mereu. Douăzeci de ologi şi de amputaţi se făcură roată în jurul fierarului şi îl contemplau într-o muţenie miloasă. Poate sperau în efectul molipsitor al tremuriciului. Orişicum, ba unul, ba altul începea să resimtă o zvâcnire puternică a genunchilor, a coatelor, a articulaţiilor de la mâini. Nimeni n-o recunoştea în faţa celorlalţi. Unul câte unul o ştergeau pe nevăzute pentru a-şi cultiva în singurătate noul tremurici.
Andreas cel neîncrezător, care nu-l putea suferi pe Bossi din motive nici de el ştiute, se îndoise la început de boala acestuia. Îl apucase invidia, şi pentru prima dată amărăciune faţă de guvernul ce binevoia să-i răsplătească doar pe cei cu şocul obuzelor şi pe nimeni altcineva. Era întâia oară când făcea apriga cunoştiinţă cu nedreptatea acelora care ordonă şi hotărăsc. A simţit deodată că-i pulsează muşchii, că i se strâmbă gura, că i se zbate pleoapa dreaptă. L-a podidit o spaimă veselă. A plecat şonticăind. Muşchii săi s-au potolit. Pleoapa a încetat să se mai zbată.
N-a putut adormi. Şi-a pus hainele pe întuneric, nu şi-a luat cârjele pentru a nu-i trezi pe ceilalţi, s-a sprijinit cu mâinile de capul patului şi de masă, şi-a făcut vânt cu piciorul până la fereastră şi trunchiul l-a urmat. A zărit o fărâmă din pajiștea întunecată şi grilajul licăritor vopsit în alb. Rămase mai mult de o oră în aceeaşi poziţie gândindu-se la o flaşnetă.
E o după-amiază însorită de vară. Andreas se află în curtea unei case mari, la umbra unui bătrân copac stufos. Poate e un tei. Andreas răsuceşte maneta flaşnetei şi cântă : „Aveam un camarad” sau „Înaintea cetăţii” sau imnul naţional. E în uniformă. Îşi poartă medalia. Monedele zboară din toate ferestrele, înfăşurate în şerveţele. Se aude zornăitul înăbuşit al banilor azvârliţi. Sunt şi copii acolo. Fetele-n casă se apleacă peste pervazul ferestrei. Nu le e frică. Andreas învârte manivela.
Luna se înălţa peste marginea pădurii dinaintea barăcilor. Se lumina. Andreas se temea să nu fie văzut de colegii săi. Nu voia să şadă în miezul luminii pale. Se căzni să ajungă înapoi în pat.
Următoarele două zile fu tăcut şi îngândurat.
S-a ivit comisia. A fost chemat fiecare pe rând. Lângă draperia ce ascundea comisia de ochii invalizilor în aşteptare stătea un bărbat. Acesta o trăgea de fiecare dată la o parte şi striga un nume. Un corp firav se desprindea mereu din rândul celorlalţi, se clătina, şonticăia, bocănea şi dispărea în spatele cortinei.
Invalizii examinaţi nu mai reveneau. Părăseau sala pe o altă ieşire. Primeau o bucată de hârtie, pe urmă se întorceau în barăcile lor, îşi împachetau lucrurile şi porneau târâş-grăpiş înspre ultima staţie a tramvaiului.
Andreas aştepta alături de ceilalţi fără să ia parte la conversaţia lor şoptită. Tăcea asemeni unuia care nu vrea să se trădeze şi care trăieşte cu teama să nu fie momit c-o vorbuliţă să dea pe faţă secretul lui cel mai de preţ.
Bărbatul a ridicat draperia şi a chemat din sală pe Andreas Pum. Cârja lui bocăni de câteva ori pe duşumea rezonând în tăcerea impusă.
Deodată, Andreas a început să tremure. Îl privea pe preşedintele comisiei, un ofiţer superior cu guler auriu şi barbă blondă. Barba, chipul, gulerul uniformei se amestecau într-o pată de alb şi auriu. Cineva a spus:
- Iarăşi unu’ cu şocul-obuzelor.
Cârjele din mâinile lui Andreas au început singure s-o ia din loc. Două ordonanţe au sărit să-l sprijine pe Andreas.
- Licenţa! răcni poruncitor ofiţerul superior. Ordonanţele l-au depus pe Andreas pe un scaun şi s-au zorit la treabă. Deja erau încovoiaţi peste hârtiile foşnitoare în timp ce penele lor dansau.
Mai apoi Andreas s-a trezit cu un maldăr de hârtii în mâna tremurătoare şi a şchiopătat spre ieşire.
Începând să-şi împacheteze lucrurile, a încetat să mai tremure. Doar atât îşi spunea în gând: „s-a petrecut un miracol! s-a petrecut un miracol!”
A rămas în closet până au dispărut toţi tovarăşii săi. Apoi şi-a numărat banii.
În tramvai oamenii îi făceau loc. Dintre locurile oferite l-a ales pe cel mai bun. Şedea în faţa ieşirii, lângă el, în mijlocul vagonului, se aflau cârjele ca un pichet de graniţă. Toată lumea se holba la Andreas.
S-a dus la adăpostul pe care îl cunoştea.

III

Flaşneta e fabricată de întreprinderea Dreccoli & Co. Are forma unui cub poziţionat deasupra unui cadru din lemn pliabil şi transportabil. Andreas îşi cară cutia în spinare ca pe o raniţă legată cu două curele. Pe partea stângă a instrumentului se găsesc nu mai puţin de opt şuruburi. Cu ajutorul lor selectează melodiile. Flaşneta are opt cilindri printre care imnul naţional şi „Lorelei”.
Andreas Pum îşi ţine licenţa într-un portofel care mai înainte a fost învelitoarea de piele a unui carneţel şi pe care l-a cules întâmplător dintr-o movilă de gunoi pe lângă care trecea zilnic. Cu licenţa în buzunar păşeşti cu inima uşoară pe străzile astei lumi unde mişună poliţiştii. N-ai de ce să te temi; şi într-adevăr n-ai pentru ce. Poţi să nu iei în seamă reclamaţiile vecinilor răi şi arţăgoşi. Le trimitem autorităţilor o vedere în care le explicăm cum stau de fapt lucrurile. Consemnăm totul scurt şi la obiect. Datorită licenţei, suntem, ca să spunem aşa, pe picior de egalitate cu autorităţile. Suntem împuterniciţi de organe să cântâm oricând şi oriunde vrem. Putem să ne aşezăm flaşnetele la cele mai aglomerate colţuri de stradă. Fireşte, poliţia apare în cinci minute. Lasă-i să vină liniştiţi! În centrul unui cerc de curioşi crispaţi, ne scoatem la vedere licenţa. Poliţia salută. Şi punem să cânte ce ne trece nouă prin cap în momentul respectiv: „Nu plânge, fetiţo!” - „ Fata mea cu ochi căprui” – „Băietul şade la isvor”. Iar pentru auditoriul şic avem un vals din opereta de anul trecut.
Andreas poate, după chef, să învârtă manivela atât de iute că valsul se preface în ceva tot atât de sprinten şi de marţial ca un marş. Căci simte şi el din când în când nevoia unei melodii ostăşeşti mai ales în zilele mohorâte şi reci când ploaia îşi vesteşte sosirea cu dureri în zona membrului său amputat. Piciorul îngropat de atâta amar de vreme îl chinuie. Partea genunchiului de unde a fost ferăstruit se albăstreşte. Căptuşeala de la genunchi a pilugului nu mai e suficient de moale. Părul de cal din care e făcută e deja ros. Dacă l-ar umple cu puf sau blană ar fi mai bine. În asemenea zile, Andreas e nevoit să vâre la încheietura genunchiul o batistă sau două. Dar ele nu fac treaba.
De cum începeau ploile, durerile dispăreau. Dar în zilele ploioase, Andreas nu făcea aproape niciun sfanţ. Muşamau, altădată licăritoare, tare, impermeabilă se crăpase în câteva locuri. Fâşiile îi dungau suprafaţa creând un fel de hartă. Dacă ploaia o să treacă prin învelitoare – şi Dumnezeu l-a păzit de asta până acum – găurind lemnul nobil şi ajungând prin el în interiorul instrumentului, cilindrele se vor strica.
Atunci când ploua, Andreas se adăpostea ceasuri întregi în acele cerdacuri prietenoase unde „cerşitul şi negoţul ambulant” nu erau interzise, unde nu era de pază niciun câine, niciun portar morocănos ori nevasta acestuia care să ocrotească sfinţenia intrării. Căci cu neamul femeiesc Andreas a avut câteva experienţe mai neplăcute. Însă asta nu-l împiedica să viseze la dulceaţa înfiorătoare a unei mâini femeieşti încă nedesluşite de care să poată spună că-i a lui.
Andreas nu avea gusturi de zi cu zi: cu cât o femeie îl ocăra mai cumplit ca să-l gonească de acolo, cu cât glasul ei suna mai tăios, cu cât postura sa era mai ameninţătoare, cu atât o plăcea mai mult. Şi pe când îi întorcea spatele portăresei inospitaliere se simţea pe atât de subjugat de feminitatea acesteia, pe cât era dezamăgit de pierderea neaşteptată a unui câştig. Păţanii de felul ăsta i se întâmplau adesea lui Pum. Erau singurele lui trăiri. Îi munceau nopţile, visa la femei planturoase, iar visările însoţeau ca un text poetic melodiile mai serioase ale minavetului. S-a ajuns până acolo că nu îşi mai considera instrumentul ca ceva mecanic, ci vedea în cântarea sa o culme a virtuozităţii. Asta pentru că dorul, teama şi tristeţea sufletului său alimentau mâna ce învârtea la manivelă, iar el se lăsa pradă închipuirii că poate să cânte mai răsunător sau mai încet, mai languros sau mai războinic după dispoziţie sau simţire. Începuse să-şi iubească instrumentul şi vorbea cu acesta o limbă pe care o înţelegea doar el. Andreas Pum era un muzician veritabil.
Când dorea să se înveselească, urmărea din priviri pictura pestriţă de pe spatele flaşnetei. Imaginea reprezenta scena unui teatru de păpuşi şi o parte din auditoriu. Copilaşi blonzi şi bruneţi se holbau în direcţia scenei unde se petreceau lucruri minunate. O vrăjitoare cu părul vâlvoi şi cenuşiu ţinea în mână o baghetă magică. În faţa ei se aflau doi copii cărora le creşteau din cap coarne. Deasupra lor păştea o căprioară. Nu era nicio îndoială că imaginea arăta oameni metamorfozaţi de o zgripţuroaică. Andreas nu credea că aşa ceva se poate întâmpla şi în realitate. Dar privind imaginea de atâtea ori a ajuns să-i fie la fel de familiară şi de aievea ca orice lucru pe care îl vede zilnic. Vraja aceea aproape că nu mai conţinea nimic fantastic. Mai minunate decât însăşi întâmplările erau culorile aprinse. Privirile lui Andreas sorbeau acea bogăţie de tonuri uleioase, iar sufletul său se îmbăta cu armonia seducătoare prin care roşul sângeriu se dizolva în portocaliul plin de dor al cerului asfinţit din fundal.
Avea timp berechet să facă asemenea observaţii acasă. Ce-i drept „acasă” nu era acel gen de loc unde să poată zăbovi cât e ziua de lungă. Însemna, mai degrabă, un pat aflat în ceea ce i se părea lui Andreas a fi o cameră spaţioasă. În ea mai dormeau pe lângă Andreas o fată şi prietenul ei. Pe ea o chema Klara, iar pe el, Willi. Ea ţinea locul unei casieriţe într-o mică cafenea, iar el era un prelucător de metale fără slujbă. Willi muncea doar o dată pe săptămână şi nici atunci în meşteşugul lui. Împingea pe străzi un cărucior ca să cumpere hârtie de ziar. Seara îşi ducea marfa la un comerciant de vechituri. Willi primea o treime din câştig, căci şi acesta era împrumutat drept un mărunt capital. Era limpede că Willi nu putea trăi din veniturile sale. Trăia din ale Klarei. Ea avea şi alte câştiguri. El era gelos. Dar noaptea când se găseau amândoi sub cuverturile subţiri căuta să uite de pe urma a ce trăieşte şi îi şi reuşea. Dimineaţa următoare, se lungea în timp ce Klara şi Andreas erau de multă vreme sculaţi. Rămânea toată ziua acasă şi nu-i îngăduia lui Andreas să intre înainte de căderea nopţii. Şi explica asta spunând mereu: „Tre’ să păstrăm ordinea!”. Era departe de el să-l urască pe olog, pe Andreas. Pur şi simplu iubea ordinea. Andreas Pum avea unde să pună capul, dar nicio locuinţă. Căci lumea e astfel tocmită că nu poţi să te bucuri decât pentru ce ai plătit.
Andreas se împăcase cu această ordine şi sosea imediat ce se înnopta. Făcea ceai pe un arzător cu spirt. Willi bea alcoolul diluat din spirt în cana de apă. Andreas îşi sorbea ceaiul cu o bucată de pâine. Willi aducea câteodată un cârnat. Căci nu arar se întâmpla ca Willi să se dedea plimbării în zilele frumoase, să treacă prin faţa unui magazin de delicatese la uşa căruia atârnau asemeni unor spânzuraţi nişte cârnaţi vârtoşi. Iar Willi tăia vreo doi- trei mai mult de dragul sfidării decât al hoţiei. Ce-i provoca plăcere era pericolul şi mândria că se pricepe. Şi-n plus i s-ar fi părut un păcat să dea înapoi din calea întinsă de destin. Andreas avea suspiciunile lui în ce priveşte originea cârnaţilor. O dată îl întrebase de unde îi are:
- Taci şi îmbucă! pronunţă Willi, tre’ să păstrăm ordinea!
Din fericire nu încălca ordinea dacă Andreas, în timp ce mistuia mâncarea, se dedica contemplării picturii de pe suprafaţa flaşnetei. Magia nefinalizată a tabloului te îndemna s-o duci mai departe. Andreas ar fi vrut s-o poată picta el. Pe cei doi copii care mai aveau încă formă umană i-ar fi transformat în căprioare sau în alte animale. Erau o sumedenie de posibilităţi. Copiii n-ar putea fi metamorfozaţi în şobolani? Ăi! Şobolani! Poate-n pisici; în lei tineri, în crocodili micuţi şi drăguţi; în şopârle; în albine; în păsări – cipcirip! În păsări. Un pictor bun care ştie să mânuiască pensoane şi culori s-ar pricepe să dea o continuare picturii.
Curând după miezul nopţii a sosit Klara. S-a dezbrăcat. Andreas a întredeschis ochii. A zărit-o în cămaşă. Privirea lui jinduia după sânii ei dezgoliţi, şi inima îi bătea cu putere în speranţa că are să-i alunece o bretea. Apoi a auzit îmbrăţişări şi săruturi, şi a adormit visând la vădane voinice cu şolduri late şi sâni bombaţi.
Ah, jinduia după o femeie, după propria lui odaie, după un pat matrimonial uriaş, plin de o căldură învăluitoare. Căci vara aproape se isprăvise şi se gândea la grozăviile iernii ce va să vină. Andreas era singur pe lume. Iarna trecută a petrecut-o în spital. Acum străzile iernatice îl speriau şi se ridicau în faţa lui la fel de abrupte şi de alunecoase ca o pârtie. Inamicul nostru este strada. E întocmai cum ne-o închipuim: o suprafaţă povârnită şi pieptişă; Doar că nu ne dăm seama atunci când o străbatem. Dar iarna – asta stă scris la gazete – portarii şi prăvăliaşii, unii şi aceiaşi cu cei care ne izgonesc din case şi curţi şi care ne aruncă în spate sudălmi, uită să împrăştie cenuşă sau nisip pe gheţuş, iar noi o să cădem, căci frigul ne înţepeneşte.
Ce bine i-ar fi părut lui Andreas să facă rost de o femeie până la iarnă, o portăreasă dintre acelea care sunt protectoare, puternice şi înverşunate şi-l iau la goană, dar a căror poziție impozantă nu și-o poate scoate din minte: le vede cum îşi proptesc mâinile la şolduri, scoţându-le şi mai mult în evidenţă, iar fundul li se strânge bombat şi alb pe sub fuste. Dacă ar avea o asemenea femeie, i-ar inspira forţă, curaj şi siguranţă, ea ar preface iarna într-un joc de copii.
L-au sculat devreme afuriseniile lui Willi cel smuls din dulceaţa somnului matinal de trezirea Klarei. Apoi Andreas a ieşit pe străzile dimineţii şi a şchiopătat grăbit cu cei grăbiţi de parcă ar fi fost imboldit nu de opţiunea de a cânta la alegere într-o curte oarecare, ci de necesitatea de a se duce la una anume, aflată foarte departe. Împărţise şi ordonase oraşul în districte, după propriile lui interese, iar în fiecare zi o lua înspre un alt areal. Aşa ajungea în zone noi, cercetător şi curios, şonticăia fără teamă peste asfaltul neted al bulevardelor spaţioase, şi era grijuliu să oprească maşinile ridicându-şi bastonul şi înjurându-i pe şoferii nepăsători. Așa se face că învăţase să înfrângă străzile, străzile primejdioase care sunt duşmanii tuturor. N-avea de gând să se lase dovedit de ele. Avea licenţă. O licenţă de la guvern să joace unde şi la ce oră pofteşte. Avea o cârjă, o licenţă şi o medalie. Vedeau cu toţii că era invalid, un soldat care şi-a dat sângele pentru patrie. Iar asemenea oamenii sunt încă respectaţi. Vai de cei care nu-i arată respectul cuvenit!
Cum? Nu împlinea el o datorie atunci când acţiona manivela flaşnetei? Licenţa pe care orânduirea i-o înmânase în persoană nu era oare mai degrabă o obligaţie decât un beneficiu? Cântând îi eliberează de grija ce i-o poartă şi scapă ţara de un bir împovărător. Da, nu încape îndoială, că activitatea sa nu poate fi comparată decât cu cea a autorităţilor, iar persoana lui, cu aceea a unui funcţionar; mai ales atunci când pune tamburul cu imnul naţional.

IV

Se întâmplă pe Pestalozzistraße, într-o zi de joi călduroasă, în curtea casei numărul 37 (în faţa bisericii de cărămidă galbenă care situată în mijlocul străzii era înconjurată de iarbă de parcă ţinea cu tot dinadinsul să se deosebească de celelalte clădiri) ca Andreas să se simtă copleşit de dorinţa de a pune să cânte un marş; poate pentru că toropeala crescândă a zilei şi a lui Andreas însuşi îndrituia la o pauză evocatoare.
Andreas fixă şurubul de pe partea stângă a flaşnetei pe „Imnul Naţional” şi învârti manivela atât de înverşunat că sunetele festive şi-au pierdut solemnitatea, au pornit să şovâlcăie iuţit, au uitat de pauze şi-au izbutit să sune de mai departe cu melodia unui marş.
În curte se aflau cinci copii, iar două cameriste s-au aplecat fascinate peste fereastră. O femeie îndoliată a ieşit din vestibul şi şi-a mânat paşii bărbăteşti, fermi în direcţia lui Andreas oprindu-se în spatele lui. Şi-a lăsat mâna fermă pe umărul lui Andreas Pum şi a spus:
- Sărmanul meu Gustav a trecut ieri la cele veşnice. Cântaţi ceva trist.
Andreas, cu toate că nu era laş din fire, a tresărit surprins, a dat drumul manivelei rămasă cu mânerul în sus şi s-a întors să vadă. I-a părut rău că mâna caldă şi puternică îi alunecase de pe umăr, şovăitor şi totuşi inevitabil. Se uită la chipul înroşit al vădanei. I-a plăcut. Deşi nu a avut vreme să ghicească ce vârstă are, a reuşit de îndată să realizeze că femeia blondă, îmbrăcată în negru, era în – ceea ce se numeşte îndeobşte – „cea mai bună vârstă”. Momentan, Andreas nu a împins gândirea mai departe. Doar o simţire nebuloasă s-a împrăştiat înlăuntrul său cum că această femeie a intrat şi în curte, dar şi în viaţa lui. Simţea că în sufletul său răsărise o luminiţă.
- Cu cea mai mare plăcere! zise Andreas şi îşi înclină uşor capul. De parcă aria melancolică ar fi necesitat o pregătire specială a deşurubat cu gesturi somptuoase tamburul cu imnul naţional, a făcut vânt manivelei care veni cu mânerul în jos, iar ultimul sunet rămas în flaşnetă a icnit asemeni unui căscat înăbuşit. După care Andreas a întors şurubul al patrulea şi ultim. A şovăit preţ de o clipă între „Lorelei” şi „Băietul şade la isvor”. A ales pe „Lorelei” socotind că vădana o fi cunoscând melodia.
Presupunerea s-a dovedit corectă. Văduva care se retrăsese în odaia ei pentru a se delecta mai comod de la fereastră cu melodia tristă a început să cânte. Se străduia să o ia înaintea sonorităţii instrumentului ca şi cum ar fi fost îmboldită de nerăbdare şi din ambiţia de a-şi dovedi sieşi şi celor care o ascultă că ştie melodia pe dinafară şi că nu depinde de flaşnetă; dar Andreas, în pofida grabei femeii, a considerat ca fiind necesară o încetineală aparte şi rotea cât se poate de domol manivela. De asemenea, se găsea în una din acele dispoziţii care se năpusteşte peste noi în momentele importante ale vieţii şi pe care ne-am deprins să le marcăm prin solemnitate.
După ce rulase „Lorelei” peste un sfert de ceas, văduva a ieşit iarăşi în curte având în mână prăjituri, pâine şi un coş cu fructe. Andreas mulţumi. Femeia a spus:
- Mă numesc Blumich, numele meu de fată e Menz. Mai veniţi pe aici după înmormântare. Andreas intui că a sosit momentul să-i dea mâna. Şi a făcut-o strângându-i pumnul între degetele sale şi zicând:
- Condoleanţele mele, doamnă Blumich.
În acea zi, nu a mai cântat nicăieri. S-a aşezat pe o bancă din faţa bisericii, a mâncat prăjiturile şi fructele şi a vârât pâinea în rucsac. A ajuns acasă mai târziu ca de obicei. Willi sucombase deja de multă vreme nevoii de a se întinde în pat şi se abţinu să adoarmă doar de frica de a nu fi trezit mai târziu şi de a fi nevoit să coboare din pat pentru a-i deschide „beteagului” uşa încuiată. Când Andreas a păşit în cameră, Willi nu i-a răspuns la salut. Asta l-a durut pe Andreas. Era o zi în care Willi îi era foarte drag. Îşi scoase arzătorul cu spirt pentru a-şi pregăti ceaiul. Pe Willi tăcerea l-a scos din sărite. Avea chef să se certe cu Andreas şi pentru asta a spus:
- Dacă mai întârzii şi mâine îţi iau flaşneta şi ţi-o sparg! Să fii punctual! Tre’ să păstrăm ordinea! Dar tocmai azi era greu să-l mânii pe Andreas. I-a zâmbit lui Willi, a pus pâinea pe masă şi i s-a adresat politicos cu galanteria unui om umblat:
- Serveşte-te, domnule Willi!
- Da’ să-mi fii punctual! zise Willi şi a luat loc la masă. „E un tip de ispravă”, se gândi el şi se simţea deja împăcat. Mai rămăsese un cârnat de la ultima plimbare. Atârna de un cui deasupra patului. L-a luat molcom, l-a rupt în două şi i-a dat o jumătate lui Andreas:
- Azi am făcut cunoştiinţă c-o femeie, mărturisi Andreas.
- Felicitări, rosti Willi.
- O văduvă, o cheamă Blumich.
- E tânără?
- Da, tânără!
- Al naibii de norocos!
- I-a murit ieri bărbatul.
- Şi deja...?
- Nu!
- Dă-i zor, amice! Văduvioarele nu stau prea mult pe gânduri!
Vorbele se întipăriră în mintea lui Andreas. Nu era dispus să îl preţuiască pe Willi ca pe un om extraordinar, dar admitea faptul că inşii de tipul lui se pricep mai bine la femei şi au adunat o grămadă de experienţă. Poate că ar fi fost cu folos, chiar decent să ia parte la înmormântare? Dar poate că nu se cade din pricina vecinilor – şi poate că nici doamnei Blumich n-o să-i placă? Mai să-l doară că nu-i cunoştea prenumele. Era constrâns să îi spună „doamna Blumich” până şi în gândurile lui cele mai intime, cu toate că nu îi mai era de mult străină. Cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât îi era mai apropiată. Nu exista altă fiinţă pe planetă care să însemne atât pentru el. Credea că nu se mai înţelege nimeni atât de bine ca ei doi, cu toate că nu avea nicio dovadă în acest sens. Căci nu datora cunoştiinţa şi bunătatea ei durerii pierderii unui soţ? O femeie uită cu atâta uşurinţă! Şi – de ar fi fost aşa – mai era demnă? Cin’ să cunoască femeile? Cine ştie de cât amar de vreme îi era soţul bolnav, un cadavru viu? De cât timp a trebuit sărmana femeie să-şi înfrâneze fireasca dragoste de viaţă? Andreas se înfioră de milă.
Şi în astă-seară îşi întredeschise ochii, iar privirea lui umbla să vadă sânii fetei. Dar nu îl năpădise invidia, ci doar dorinţa de a-i compara. Acele câteva ocheade din curte au fost îndeajuns pentru a-şi forma o părere despre nurii doamnei Blumich. Ah, era zdravănă şi se vedea că rochia scurtă avea de furcă să ţină sub control sânii nărăvaşi; cum şoldurile ei late şi îmbietoare se bâţâiau vârtos şi voluptos în cingătoare; cum totul nu era decât o plenitudine sănătoasă şi nicidecum de prisos. Din mâinile ei calde izvora un curent de viaţă şi bucurie, iar ochii ei căprui, niţel înroşiţi de plâns, erau ca două dorinţe îndrăzneţe.
Dar un bărbat ca Andreas e demn de o asemenea femeie? Ce avea el să-i ofere? Hai să zicem că era sănătos, cu toate că piciorul lipsă îl durea uneori în zilele ploioase. Dar asta ţinea mai mult de traiul mizer. Era voinic, cu umeri largi, un nas îngust, impozant şi osos, muşchi proeminenţi, păr des, castaniu, şi atunci când binevoia şi îşi înăsprea trăsăturile feţei avea privirea cutezătoare şi vulturească a unui războinic, mai cu seamă când mustaţa lui întunecată, încă necuprinsă de cărunteţe, era întoarsă la colţuri şi pomădată. În plus, nu mai era un ţânc neştiutor în ale dragostei şi tocmai acum, după o îndelungată perioadă de castitate, era umplut cu forţă şi bărbăţie. Aşa că el era bărbatul care să poată mulţumi o văduvă exigentă.
Cu asemenea gânduri trufaşe Andreas adormi şi tot cu ele se trezi. Pentru prima dată, după multă vreme, în timp ce se îmbrăca, s-a privit în oglindă îndelung şi c-o fixitate dureroasă cum obişnuia să facă-n cătănie înainte de apel. Suflă peste crucea de metal şi o lustrui de mânecă să fie cât mai lucioasă. S-a pieptănat de trei ori până să-şi pună în ordine cărarea. Şi a luat-o direct înspre Pestalozzistraße.
Pe drum îi trecu prin minte că merge prea rar să se radă. De două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, se ducea la şcoala de ucenici pentru bărbieri, unde învăţăceii barbereau mustăţile dureros, dar pe degeaba. Şcoala de ucenici precum şi rutina de a se rade de doar două ori pe săptămână i se păru nedemnă de un bărbat care şi-a pus în minte să facă o impresie nemaipomenită şi de durată asupra unei văduve dichisite. Iar acea nesăbuinţă exaltată, căreia îi cădem bucuroşi victimă, în momentele în care suntem siguri de izbândă, îl cuprinse zdravăn şi pe Andreas şi era mai puternică decât temperanţa care-l străjuia de obicei. Andreas a intrat într-o bărbierie care se lăuda şi nu pe nedrept cu numele de salon de frizerie şi, cu toate că flaşneta lui stârni, pare-se, o oareşicare uimire, a fost primit cu aceeaşi politeţe animată şi călduroasă care, asemeni unui vânticel blând de primăvară, le e insuflată tuturor celor care păşesc într-o frizerie.
S-a privit în oglindă, cu chipul albit de pudră, cu cărarea licărind de la unsoare, şi a inspirat cu plăcere şi mândrie parfumul distins pe care-l degaja el însuşi. Şi-a propus cu fermitate că de aici înainte să nu mai frecventeze şcoala de ucenici, ci să căute să meargă mai des în diferite frizerii. Şi-a întins pielea capului, fruntea, şi-a iţit cele două linii impozante de o parte şi a alta a nasului suscitând prin urmare acea privire vulturească pe care o evocase în momentele decisive ale carierei lui militare. Apoi îi reuşi să-şi ia flaşneta printr-o mişcare într-atât de nobilă, încât aproape că se asemăna cu un vagmistru care îşi vâră sabia-n teacă.
De-abia pe stradă, în vecinătatea casei cu numărul 37, îl năpădiră griji de importanţă şi natură diferită aidoma unui roi supărător de muşte. Găsi că-i un egoist cu inima împietrită, un om hain şi pe deasupra vanitos care, fără să ia în considerare acea zi dureroasă a doamnei Blumich, poate cea mai dureroasă din viaţa ei, se duce să se ferchezuiască. Ce o să-i treacă femeii prin cap când o să apară aşa în faţa ei după ce ieri l-a văzut în starea lui obişnuită? N-o să se simtă pe bună dreptate jignită, ofensată, chiar mâhnită? Poate că nu era tocmai potrivit s-o viziteze astăzi pe doamna Blumich. Se impune să aibă oleacă de consideraţie şi pentru răposatul care încă nu-i îngropat. De fapt, existau multe motive pentru care Andreas putea aştepta să-i lase văduvei răgazul să se împace cu gândul dispariţiei bărbatului dintâi. Ba mai mult, ea îl chemase nu pentru azi, ci pentru mâine, s-ar putea spune că l-a şi rugat.
În acea zi, Andreas a avut mai mult noroc ca în oricare altă perioadă de când a început să se prenumble cu flaşneta prin curţi. Asta ori din cauză că zăpuşeala neobişnuită îi silea pe toţi să lase ferestrele larg deschise şi sunetul muzicii le dădea cel mai bun temei să se reazeme de fereastră pentru a lua o gură de aer, ori din cauză că Andreas cel proaspăt-ras, curat, decorat cu o cruce strălucitoare li se părea simpatic – nu ştim de ce, dar în jurul lui Andreas plouase într-atât cu monede, că obosise să se tot aplece după ele. Nu mai încăpea nicio îndoială: norocul intrase în viaţa lui odată cu văduva Blumich. Şi Andreas s-a întors acasă, zâmbind blând şi binevoitor asemeni razelor la apus pe faţadele caselor, cu mult înainte să se întunece, având pe buze un salut călduros pentru Willi şi un apetit zdravăn care se întâmplă adesea să însoţească un sentiment sănătos de mulţumire.

V

Deocamdată Andreas nu ştia nimic de rivalul său care dacă îi luai în considera profesia s-ar fi putut dovedi periculos. Respectivul era tânăr, subţire, subinspector de poliţie, şarmant din cap până-n picioare, locatar al clădirii numărul 37, îl chema Vinzenz Topp; un cuceritor al femeilor de peste tot unde l-a dus serviciul, un domn care ştia să reconcilieze demnitatea meseriei cu o fire plăcută; cordial cu trecătorii şi subordonaţii, dădea dovadă faţă de superiori de o corectitudine simpatică în care amesteca şi niţel supuşenie soldăţească. Până şi în această transpunere, Vinzenz insinua o notă personală care-l făcea nu doar mai distins decât camarazii săi, ci şi mai în ton cu regulamentul. La serviciu se comporta omeneşte, iar în cercul intim soldăţeşte. În timpul îndelungatei boli a soţului, doamna Blumich cu simţurile ascuţite de abstinenţă băgă de seamă calităţile vecinului său în deplinătatea lor năucitoare şi se bucura nu arar să schimbe cu el vreo două cuvinte sau vreun salut zâmbitor. Totuşi, îi era cât se poate de clar că inspectorul-adjunct poate reprezenta o distracţie pasageră pentru o femeie în nevoie, însă nicidecum un soţ fidel şi de bizuială. În afară de asta el avea de trei ori pe săptămână ture de noapte. Doamnei Blumich îi era frică să stea cu fiica ei de cinsprezece ani în cele două mici odăi care însă în întunericul nopţii păreau imense. Şi deşi, în general, se încredea în capacitatea ei de a îmblânzi şi de-a ţine în frâu bărbaţii care umblă după prospături, era convinsă că trufia tinerească a domnului Vinzenz Topp o s-o dovedească. Fireşte nici instinctele nu-i erau atât de sigure, nici înţelegerea atât de ascuţită, încât să realizeze că tocmai inspectorul-adjunct aparent atât de arogant era cel care tânjea după un trai stabil, alături de o văduvioară. Şi în fond acesta era motivul pentru care Vinzenz Topp era nemulţumit de viaţă. Aluneca treptat înspre acea perioadă a vieţii când ţi se face silă să cheltui efort, timp, ca să nu mai vorbim de bani, pe nişte iubiri, mereu altele. Inima tânjeşte după legiuirile liniştitoare ale unei căsnicii cu acte. Drept vorbind ne-am săturat să tot fim pe drumuri pentru a ne astâmpăra setea cuvenită după apropierea călduroasă a unei femei. E de ajuns faptul că meseria ne lasă fără adăpost. Avem nevoie de siguranţa unui cămin care nu ne interzice câte o escapadă din când în când, iertată mai pe urmă în tăcere. Avem nevoie de o locuinţă cu două camere – pe care momentan nu ne-o permitem – mobilată şi c-un spor de salar generos pentru nevastă şi copil. Şi, în fine, ridicarea la rangul de inspector care, deşi nu depinde de o căsătorie, poate fi grăbită făcând aluzie la nevoile noastre sporite în faţa unui superior binevoitor.
După cum am mai spus, Doamna Blumich – pe care de altfel o mai chema şi Katharina – nu bănuia nimic din toate astea. Fiind obişnuită să impresioneze bărbaţii nu-i părea deloc ieşit din comun că Vinzenz Topp îi face ochi dulci, dar cuviincioşi, lucru pe care orice femeie ştie să-l aprecieze. Femeile colectează o sumedenie de asemenea ocheade din hol şi de pe stradă, din parcuri şi magazine. Ele nu înseamnă nimic special. Bărbaţii sunt cu toţii nişte uşuratici, le place dragostea, dar responsabilitatea ba, vorba zicalei: vor să aibă, dar nu să plătească. Katharina Blumich era femeie cu scaun la cap. Şi pe bărbatul dintâi la ales cu osârdie. Că mai târziu s-a îmbolnăvit de plămâni fiindcă muncea la o fabrică de perii, asta Cel de Sus a vrut-o. N-ai ce te pune cu soarta, dar mintea tre’ să ţi-o asculţi. Şi ea pleda pentru un bărbat de o vârstă matură, pesemne cu vreun beteşug, dar nu unul care să zădărnicească fericirea conjugală; raţiunea cere un păsăroi cu aripile smulse, uşor de stăpânit şi care nu mai are nevoie de un dresaj istovitor. Nivelul social nu mai juca niciun rol, sau unul foarte mic, întrucât doamna Blumich a dedus că-i mai îndemânos să ridici pe cineva dintr-o sferă mai joasă până la tine, decât să fii tu însăţi trasă în sus. Acest fapt ar sili-o să-şi arate recunoştiinţa şi i-ar răpi din autoritate. Nimic nu contează mai mult într-o gospodărie ca autoritatea femeii.
Iată din ce motive a renunţaţ doamna Katharina Blumich la Vinzenz Topp. N-are decât s-o nenorocească pe alta! N-are decât să-şi irosească viaţa cu cameriste fluşturatice! E bine că-l poată folosi ca ameninţare constantă al unui eventual soţ şi ca pricină de gelozie. Tre’ să tragi folos din orice, nu să te arunci aşa de-a nimica.
Andreas Pum şi-a făcut vizita oficială în casa cu numărul 37 într-o zi posomorâtă şi plumburie ce amintea de toamnă în ciuda unei zăpuşeli de vară târzie, iar aerul greu de umezeală îi pricinuia lui Andreas dureri în piciorul lipsă. În zile ca acestea se simţea copilăros, părăsit, cu inima grea, plină de dor, dornic de ocrotire. De îndată ce a intonat “Lorelei”, un semn tăcut de recunoaştere convenit între ei, doamna Blumich şi-a făcut apariţia rugându-l să se oprească şi să-şi reia cântarea la ea în apartament. Era o baladă tristă, melancolică care nu-şi dezminţea deloc tragismul. Muzicii îi urmă o reverenţă politicoasă din partea micuţei şi palidei Anna care-şi ţinea coada subţire a părului strânsă într-o fundă neagră, cam mare, ce amintea de un liliac. Copila buimăcită de agitaţia tragică din ultima vreme nu scotea o vorbă. Însă bărbatul cel nou cu piciorul de lemn şi flaşneta îi plăcuse cu toată ciudăţenia lui. A prins încredere. Avea cinci ani, o vârsta când încă eşti un dumnezeu ştiutor şi întrezăreşti bunătatea ascunsă a oamenilor asemeni pietricelelor multicolore de sub apa cristalină de munte.
Conversaţia îşi urma cursul, întreruptă de cafea şi prăjituri de casă, un praznic tihnit pentru răposatul Blumich.
- Avea o garderobă grozavă! se entuziasmă femeia, era cam de statura dumitale. Vreo două costume cafenii n-au nici cinci ani, pe atunci era încă soldat şi i-am purtat de grijă, de ar fi murit acolo, cine ştie, suferinţa n-ar fi fost atât de mare şi copilul n-ar fi existat, un copil orfan de tată! Ah, nu vă închipuiţi cât de singură-singurică trăieşte o femeie în lumea asta rea. N-aveţi cum să vă închipuiţi, bărbaţii nu pot să-şi închipuie!
- Mama, Dumnezeu s-o odihnească, a rămas şi ea văduvă de tânără! a conchis Andreas că se cuvine să spună.
- Şi nu s-a mai căsătorit?
- Ba da, s-a luat cu un instalator.
- Era om de treabă?
- Foarte de treabă.
- Mai trăieşte?
- Nu, ambii au murit în război.
- Amândoi?
- Da, amândoi!
- Ah, dacă e să ai şansa şi noul soţ să fie un partener de viaţă la fel de bun şi de credincios. Doamna Blumich a estimat că acum e momentul să plângă, şi-a căutat batista şi s-a pornit.
Andreas socoti, şi pe bună dreptate, că datorită acelei scene triste lucrurile au luat o întorsătură bună pentru el. Acum putea să-şi încerce şi el norocul. Şi pe când se apleca deasupra femeii plângăreţe, atingându-i parcă din neatenţie sânii, a zis:
- O să vă fiu întotdeauna credincios.
Doamna Blumich scăpă de batistă şi a întrebat aproape tăios:
- Sigur?
- Pe cât e de sigur că stau aici.
Doamna Blumich s-a ridicat şi a lipit un sărut pe fruntea lui Andreas. El i-a căutat gura. Ea i-a căzut în poală. Şi a rămas locului.
- Unde stai? l-a întrebat ea.
- La o pensiune, răspunse Andreas.
- Ne-am putea căsători şi mâine de n-ar fi gura lumii. Să aşteptăm barem vreo patru săptămâni.
- Aşa mult? a întrebat Andreas, iar pe urmă şi-a întins ambele braţe în jurul Katharinei, resimţind moliciunea falnică a trupului ei şi a repetat tânguitor:
- Aşa mult?
Katharina s-a dezlipit cu o mişcare fermă.
- Ce trebuie să fie trebuie să fie, a decretat ea cu severitate şi atât de convingător, încât Andreas i-a dat dreptate, s-a supus şi a început aproape numaidecât să depene cele mai dulci vise legate de viitor.

VI

Nu era el un tip al naibii de norocos? Lucruri de felul ăsta nu se întâmplă chiar în fiecare zi, nu-s ceva obişnuit, îs adevărate minuni. Câţi dintre tovarăşii săi nu aşteptau la timpul ăsta iarna tremurând ca nişte arbuşti fragili şi singuratici având ştiinţa faptului că au fost părăsiţi şi condamnaţi la moarte, fără să aibă puterea să pună capăt sorţii încete şi nimicitoare curmându-şi de îndată viaţa. Pe el, pe Andreas Pum, l-a ales dintr-o mie de invalizi văduva Blumich pe care se antrena deja în gând s-o numească „Kathi”. De acum înainte femeia visurilor, caldă, cu sânii mari şi şoldurile late va fi a lui; dinspre trupul ei emana o moliciune învăluitoare, o mireasmă jinduitoare şi ameţitoare, mirosul aproape uitat al unei femei care aparent se umfla aşa cum se umflă carnea, asemeni unui piept, astfel era acest miros în care te puteai culcuşi ca într-un trup.
Katharina Blumich era o doamnă cu multe calităţi. Nici Andreas nu se simţea mai prejos în anumite momente. Era înzestrat cu rare însuşiri ale spiritului: cucernic, blând, iubitor de ordine şi în deplină armonie cu legile dumnezeieşti şi pământeşti. Un om iubit deopotrivă de preot şi de funcţionar, respectat de guvern şi chiar decorat, fără cazier, un soldat brav, nicidecum un revoluţionar, mai degrabă un duşman înverşunat al păgânilor, al beţivilor, al hoţilor, al spărgătorilor. Ce diferenţă, bunăoară, între el şi Willi! Ce diferenţă între el şi majoritatea acelora care cântă şi joacă prin curţi şi încă fără autorizaţie! Pasul îndepărtat al poliţistului îi înfiorează, sunt mereu la cheremul vecinilor răutăcioşi care-i pot denunţa; şi cel mai mic câştig şi-l pierd la bar pe cât sunt de codoşi şi de hoţi! Câte exemple de felul ăsta nu ştia Andreas încă de pe vremea petrecută în spital unde saloanele erau ticsite cu păgâni! Câţi dintre ei nu aveau boli hidoase, desfigurante şi foarte molipsitoare! Sărmanele femei! Nici nu ştiau săracele pe mâna cui se lasă! Andreas însă era neprihănit în corp şi spirit, a trecut prin viaţă parcă vaccinat contra păcatelor şi suferinţelor, a fost un fiu ascultător, iar mai târziu a ascultat cu plăcere de superiorii săi. Nu jinduia după bunurile bogătaşilor. Nu se furişa pe fereastră în vilele lor. N-a dat nimănui în cap pe aleile întunecoase ale parcului. Şi din acest motiv soarta îl răsplăteşte cu o femeie fără cusur. Omu-ş face singur norocul. Merita binele. Nimic nu-ţi cade în poală de pomană, cum gândesc rebelii. Se înşală. Nu se învaţă niciodată minte.
Deodată un fior întrerupse prefirarea veselă de gânduri a lui Andreas. Îi reveni în minte fierarul Bossi şi propriul tremur dinaintea comisiei căreia îi datora licenţa. Dacă l-o apuca iarăşi? Cin’ să ştie dacă nu fusese sădit în membrele lui, în corpul său, în sângele lui, sâmburele tremuriciului, dacă n-o să răsară într-un ceas rău şi o să crească puternic copleşindu-l şi nimicindu-l pe sărmanul Andreas? Cum i-a reuşit să fie singurul ales din mulţimea celorlalţi care să primească o licenţă şi fără să se aleagă pentru totdeauna cu tremuriciul ? N-are soarta să vină pe nepusă masă să-şi încaseze comisionul? Voia să aibă certitudinea, să consulte un doctor.
La doctor? Nu prea avem încredere în doctori şi asta pe bună dreptate. În sălile lor de aşteptare te îmbolnăveşti. Şi câtă vreme ei ne caută după boli cu mâinile, cu instrumentele, cu raţiunea lor, se lipeşte de noi ceva de care n-am mai suferit. Ochelarii medicului, halatul alb, izul care-l emană, curăţenia asasină a sticlăriilor şi pensetelor sale ne aruncă în braţele morţii. Până la urmă deasupra tuturor doctorilor stă un Dumnezeu care decide asupra sănătăţii; iar dacă până acum în ceea ce ne priveşte s-a arătat îngăduitor asta ne îndrituieşte să nădăjduim în El.
Nopţiile lui Andreas izvodeau copios şi necontenit atare gânduri şi temeri, când înfricoşătoare, când senine. Ah! Pesemne că de vină era doar dorul după Katharina Blumich. Zilele, însă, care sunt ticsite cu forfota altora şi activitatea noastră, străzile luminate şi îmbulzeala oamenilor, copiii din curţi şi cameristele din ferestre, zilele - cu toate că n-au nimic de-a face cu dorinţele inimilor noastre – ne dăruiesc consolarea certitudinii că o vom duce la capăt. Fiece zi se încheia îndeobşte cu o după-amiază în casa doamnei Blumich, la Kathi, cu o cafea şi şoapte de amor. Ele nu se compuneau nicidecum din jurăminte de dragoste gângave, jenate, aprinse, ci urmăreau scopuri practice şi dovedeau marile avantaje ale inteligenţei femeieşti, nicicând lipsită de graţie.
- Extindem afacerea, spuse Katharina. Vom cumpăra un măgăruş şi o şaretă să nu mai cari flaşneta pe spate.
Ce cap luminat! Ce inspiraţie dulce: să cumperi un măgar!
Măgarul e o lighioană proastă, dar îndelung răbdătoare! gândi Andreas. De multe ori auzise spusa asta. Măgarii rezistă la multe. Animalul ăsta e ca un făcut pentru trebuinţele noastre. O să atragă toate privirile de prin curţi şi stradă.
- Ce nume să-i dăm măgarului? întrebă Katharina.
Chiar aşa! Ei nimic nu-i scăpă! Ce nume să-i dai măgarului? „Lux” e nume de potaie.
- Muli, a sugerat Katharina. „Muli” e un nume grozav.
În fiecare zi, înainte să se lase noaptea, Kathi întreba: „O s-o iubeşti pe Anni?”
Iar Andreas, dacă era să fie sincer, n-ar fi avut un răspuns. Dar o lua de mână pe mica Anni care acum nu mai era atât de curăţică ca în ziua primei vizite şi credea că simte într-adevăr o iubire părintească, misterioasă pentru copil. Fetiţa era tăcută şi prin urma părea îngândurată. Copii tăcuţi ne lasă mereu impresia că sunt nişte observatori isteţi şi ne flatează atunci când ne plac.
Fără să bage de seamă, Andreas lua cu sine pe drumul lung şi singuratic spre casă voiciunea călduroasă a mânuţei de copil. Uneori se gândea la Anni cu vesela speranţă că în curând are să fie copilul lui. Ore întregi resimţea în căuşul mâinii sale pumnişorul ei micuţ şi moale asemeni unei păsărele. Cum se făcea că uitase atâtea lucruri pe care le-a atins, însă nu şi pumnişorul Annei. Poate că mâinile au propria lor memorie! Cip-cirip în cap! I-auzi propria memorie! Ce nebunii îi mai trec omului prin minte când e bucuros!
Trecuseră două săptămâni de când Andreas făcuse cunoştiinţă cu logodnica sa. Şi ar mai fi avut încă două de aşteptat până să înceapă o nouă viaţă împreună dacă natura nu i-ar fi întins o mână de ajutor.
Într-o dimineaţă pe când Kathi încălzea cafeaua, se dezlănţui furtuna şi trânti geamurile lăsate deschise. Dintr-o dată se făcuse întuneric. Se porni să ploaie. Şi fie că de mult aşteptase Katharina o urgie neaşteptată a naturii să de-a curs dispoziţiei ei de a scurta timpul de aşteptare al lui Andreas şi al ei, fie că izbucnirea neaşteptată a vijeliei îi insuflase decizia : Katharina nu a mai stat pe gânduri şi a spus numaidecât:
- Poţi să rămâi peste noapte aici. Pe o vremea ca asta nu-ţi vine să dai nici câinele din casă!
Andreas s-a mutat în dimineaţa următoare. Şi-a luat la revedere de la Willi şi i-a transmis Klarei salutări. Willi l-a însoţit, i-a cărat geamantanul până la staţia de tramvai fluierând pe drum un cântecel sprinten şi provocator. Şi-a ascuns ambele mâini în buzunare mergând crăcănat şi cu paşi mari alături de Andreas cel şchiop. Valiza mică, dar grea din lemn, o ducea pe umăr legată de o curea ca şi cum ar fi fost o sacoşă de cumpărături ori un coş gol. Willi îşi etala astfel puterile de uriaş în semn de respect pentru plecarea lui Andreas. Până şi cântecelul său brav şi voios îl fluiera din pricina inimii grele. În staţie a îngăimat printre dinţi:
- Hai, toate bune, Andreas ! s-a răsucit şi a luat-o lejer înapoi aruncând o privire lungă pe străduţa lăturalnică unde atârnau cârnăciorii în faţa magazinului de delicatese, bombaţi şi umflaţi ca nişte spânzuraţi obezi.
Nu putea fi evitat ca peste câteva zile Andreas să facă cunoştiinţă cu inspectorul-adjunct de la poliţie şi să audă felicitările acestuia. Întâlnirea a avut loc cu participarea doamnei Katharina care n-avea cum să observe ce durere ascundea Vinzenz Topp în spatele elegantei sale purtări. Că în locul lui, cel mai bine legat om din împrejurimi, l-a preferat pe un şontorog, că nu s-a ţinut cont de rangul său, de uniforma şi isteţimea sa, că toate cunoştiinţele lui despre femei nu l-au ajutat la nimic, că toate insinuările lui au fost de pomană – toate îl dureau pe Vinzenz Topp. Şi-a pus în gând să nu-l placă deloc pe noul soţ al Katharinei – o gafă a femeii ăsteia, altminteri inteligentă. De-abia dacă saluta când se întâlnea în clădire cu Andreas.
El, însă, nu băga nimic de seamă, întrucât trăia într-o nouă şi asurzitoare beatitudine care, aidoma unei armuri, ne face invulnerabili la răutăţile şi atacurile lumeşti şi acoperă, asemeni unui văl binefăcător, răutatea oamenilor.
Întocmai, Andreas era fericit. O femeie dumnezeiască îi încălzea culcuşul pe care-l preschimbase într-un paradis. Nicio durere nu mai amintea de piciorul lipsă. Ciotul, cu noua sa căptuşeală, stătea comfortabil ca în căuşul unei mâini de femeie iubitoare. Dimineţile erau anunţate de aburul ceştilor cu cafea. Ziua se încheia cu o mâncare caldă. În buzunare avea sandvişuri care-l însoţeau pe drum ca nişte bezele din partea nevestei. La scăpătatul Soarelui, Anni, copila palidă, cu ochii mari, i se aşeza pe genunchiul său sănătos. Andreas îi explica tâlcul minunat al imaginilor de pe flaşnetă.
- Eşti o fetiţă mică şi drăguţă! spunea el adesea şi într-o doară, căci se străduia zadarnic să găsească cuvinte mai frumoase pentru Anni.
Alene şi aidoma unei călduri măreţe, binefăcătoare, tămăduitoare, iubirea înflorea într-însul.
S-au căsătorit într-una din primele zile ale lui noiembrie. Pentru ultima dată în acea toamnă, strălucea soarele atât de cald, încât puteai sta dinaintea bisericii (în faţa bisericii din cărămidă galbenă, împrejmuită cu iarbă îngheţată liniştit) îmbrăcat sumar ca în primăvară, iar micuţa Anni nu răcea fără palton, cu toate că purta o rochiţă albă, subţirică de muselină. Se asemuia cu o păpuşă mireasă.
Pe urmă veniră zilele posaci, răcoroase şi ploioase. Andreas ieşea să cânte prin curţi doar dimineaţa. Nu-i era frig. Ploaia mocănească nu-l făcea ciuciulete. Nu ducea dorul soarelui acum acoperit de nori. Datorită noului său picior de lemn ascuţit în capăt nu mai cădea pe macadamul alunecos. Mergea pe lângă bordură, în frunte cu Muli, măgăruşul, care duce teleguţa unde e aşezată flaşneta. Toate sunt bunurile lui Andreas. În primăvară, se gândeşte să-şi cumpere un papagal cu pene verzi şi roşii. Copiii şi cei mari o să stea locului să se zgâiască la el. În ciuda frigului, plouă cu parale din toate ferestrele în toate curţile. În ciuda frigului, trecătorii se scotocesc prin buzunarele interioare. Toţi – nu chiar toţi, dar mulţi ştiu cine este. Ce să-i lipsească lui Andreas Pum?
Iubeşte tot ce există pe lume şi în special două – lucruri să fie sau oameni? – Se leagă unul de altul, deşi nu sunt de aceeaşi specie. Andreas o iubeşte pe Anni şi pe Muli, pe copil şi pe măgăruş.
Pentru măgăruş a construit un mic grajd în curte. Noaptea se gândeşte uneori că Muli dârdâie de frig. Îi trece prin minte ca dimineaţa să pună mai mult fân.
Pe coloanele publicitare poţi să vezi lipite afişe. Invalizii iarăşi nu-s mulţumiţi. Nu-s altceva decât nişte păgâni! „Tovarăşi!” urlă afişele. Guvernul! Guvernul!
Vor să răstoarne guvernul! N-o să-l vâre ei pe Andreas în treburi de astea! El n-o să se apuce să facă tărăboi, e un om calm, îi dispreţuieşte pe jucătorii de cărţi, pe beţivi şi pe rebeli.
Cu un asemenea dispreţ în inimă, Andreas Pum şi-ar fi putut trăi anii mai mulţi sau mai puţini dăruiţi de soartă, cu respectivul dispreţ la inimă, cu mulţumirea aceea grozavă şi călduroasă, în armonia deplină dintre legile pământeşti şi cereşti, tot atât de apropiat şi de preoţi şi de funcţionari --- de nu ar fi intrat în viaţa lui Andreas Pum un om cu totul străin să o distrugă nu cu dorinţa de a face rău, ci silit de soarta oarbă să fie o unealtă necunoscătoare în mâna dracului care se pune de-a curmezişul cârmurii dumnezeieşti, fără ca noi să ne dăm seama, aşa că nu contenim să ne mângâiem cu credinţa că suntem vegheaţi de un Dumnezeu căruia îi adresăm rugăciunile noastre mute şi când ele nu sunt ascultate, ne uimim din cale afară. Bărbatul care l-a nenorocit pe Andreas era un negustor de fireturi pe nume Arnold de la firma Arnold & Hahn.

VII

Domnul Arnold era mare, sănătos, bine hrănit şi totuşi nemulţumit. Afacerile mergeau ca pe roate. Acasă îl aştepta o nevastă credincioasă care i-a adus pe lume doi copilaşi: un băiat şi o fetiţă, exact cum a şi vrut. Costumele îi veneau bine, cravatele erau la modă, ceasul de mână arăta ora exactă, ziua îi era împărţită cu o precizie plăcută. Nicio surpriză dezagreabilă n-ar fi putut să-i bulverseze ordinea tihnită a vieţii. Părea aproape imposibil ca poşta de dimineaţă să-i aducă o scrisoare enervantă din partea unei rude sărăcite care cerşeşte bani. N-avea rude sărace. Se trăgea dintr-o familie înstărită unde nu se isca nicio ceartă. Toţi membrii ei împărtăşeau o îmbucurătoare lipsă de griji şi păreri înrudite în ce priveşte lumea, opţiunile politice, felul de a se prezenta, de a dispreţui o modă, ori de-a o adopta. În casa lui Arnold nu se se ivea niciodată unul din acele scandaluri domestice de care e uşor să te dumireşti că îşi au de obicei obârşia într-o cină arsă. Până şi copiii învăţau bine, se purtau cuviincios şi se arătau pătrunşi de datoria pe care o aveau faţă de numele familiei şi de tradiţiile ei nu lipsite de importanţă.
Şi totuşi domnul Arnold suferea de o nemulţumire cronică şi, după cum se vede, cu totul nefondată. El personal, desigur, ar fi putut găsi câteva motive să fie neîmpăcat. Pe de o parte, îl scandaliza politica vremii. Moştenise de la strămoşii săi un simţ accentuat al ordinii, şi îi părea că tendinţele prezentului erau pornite să nimicească cutare şi cutare formă de ordine. Pe de altă parte, se apropia de acea vârstă când capului familiei îi e cu trebuinţă ceva prospături feminine pentru a-şi păstra echilibrul interior. Însă această jinduire după dragoste provoca o anumită nesiguranţă care ameninţa să dinamiteze ordinea zilelor şi mai cu seamă a nopţilor şi care treptat s-a insinuat în toate treburile domnului Arnold afectându-i deciziile financiare şi chiar corespondenţa oficială; în special pe aceasta, întrucât Arnold obişnuia să-şi dicteze scrisorile tinerei Veronika Lenz care purta, pare-se, dinadins acest nume .
Domnişoara Lenz era ca şi logodită. Şi totuşi un bărbat mai cunoscător în arta seducţiei nu s-ar codi numai dintr-atâta. Şi tocmai respectiva lipsă de cunoaştere l-a caracterizat până acum pe domnul Arnold, i-a consacrat soliditatea, i-a fundamentat faima şi i-a insuflat puterea să se ridice împotriva apariţiilor subversive din viaţa contemporană. Ah! Cât se temea de ziua care îl va pune într-o cumplită opoziţie cu întreaga lui existenţă şi totuşi cât de mult tânjea după ea! Cât mai e obligat să poarte grija persoanei sale, a celor din jur, a partenerului de afaceri, a soţiei şi a copiilor. Cât de greu îi poate fi!
Fiindcă nu este deloc uşor să ţi-o scoţi din minte pe Veronika Lenz, fata cu părul bălai, mâini puternice şi o feţişoară surprinzător de gingaşă, îmbrăcată foarte îmbietor şi debordând cele mai ispititoare părţi ale corpului. Era de neuitat mai ales în acele zile în care apărea la lucru într-o bluză verde-închis, fără mâneci, care lăsa la vedere o aluniţă maronie din scobitura călduroasă şi adumbrită a cotului. Acela era locşorul pe care dorea să-l sărute domnul Arnold.
N-avea nicio îndoială că odată ce se va hotărî are să-i reuşească. Căci ea are să fie impresionată de statura lui bărbătească, cu umeri largi şi păr blond-roşcat; ce-i drept faţa lui purta un defect ereditar care a tot apărut de-a lungul secolelor pe chipurile celor din clanul Arnold. Domnul Arnold avea un nas strâmb şi turtit. Năpasta era cauzată de o deviaţie de sept care făcea că o nară era rotundă, în vreme ce cealaltă era triunghiulară. În tot cazul, natura, bună şi în maliţia ei, s-a străduit să cumpănească cusurul prin aceea că vârful nasului era cărnos, teşit şi mişcător. Această elasticitate putea pe alocuri să creeze senzaţia că nările nesimetrice sunt rodul unei deformări momentanee de felul celora stârnite de un strănut prea puternic. Observatorul neatent mai putea de asemenea să fie distrat de o mustaţă stufoasă şi roşcată care fura toată atenţia bagatelizând importanţa nasului.
Restul însuşirilor lui Arnold erau fără îndoială bărbăteşti. Atunci când păşea prin cameră dictând scrisori, scândurile duşumelii suspinau sub tălpile sale vârtoase. Avea obiceiul să repauzeze stând o vreme într-un picior, cu capul plecat înainte, cu mâinile în buzunarele hainei şi să atingă covorul cu vârful celuilalt întruchipând o statuie a unui om grăbit imortalizat într-o clipă de alergare. Călcâiul celuilalt picior atingea podeaua de-abia după două sau trei secunde. Paşii erau straşnici de mari şi mâncau din pardoseală. Dicta sever, iar stilul scrisorilor, chiar şi atunci când erau o înşiruială de politeţuri, avea ceva mustrător şi certăreţ. Deşi domnul Arnold semna în numele firmei scrisori de mai bine de zece ani, semnătura lui îi aducea noi şi noi bucurii. Ori de câte ori se iscălea înfăptuia o reafirmare a puterii arnoldaniene şi - chiar luată ca o emblemă grafică - un ornament impunător. De aceea se semna într-un iureş tăcut, smucit şi totodată îngrijit, cu sugativa în mâna dreaptă gata să absoarbă şocul numelui său ud de cerneală.
În tot acest timp, Veronika Lenz se afla în spatele scaunului său, fermecându-şi fără voie şeful. Se vedea că nu-i stă mintea decât să dactilografieze corespondenţa cu sârguinţă şi să plece la timp de la locul de muncă. Dar tocmai de acest fapt se îndoia domnul Arnold. Căci oricât de puţin ar fi înţeles despre fetele din ziua de azi, un lucru îi părea sigur: că dacă eşti ca şi logodită nu înseamnă că eşti gata măritată. Doar această categorie ar fi fost de ajuns să-l pătrundă de un respect înfiorat aşa cum resimţi în faţa numelor venerate şi sfinţite. Nici măcar în vis n-ar trebui să ni se năzară relaţii păcătoase cu soţia altuia. Ar echivala aproape cu un adulter, cu furtul unei proprietăţi. Un jaf ticălos. Trăim însă într-o lume unde proprietatea vecinului e sacră. Unde s-ar ajunge dacă lucrurile ar sta altfel!
Dimpotrivă, o logodnă care nici măcar n-a fost consimţită şi care, în anumite împrejurări, nici nu va mai fi consimţită nu reprezintă încă sfânta taină a căsătoriei. Da, e o relaţie nu prea sfântă şi pentru care n-ai de ce să faci mare caz – mai ales că se ştie că insul acela e un pierde-vară, un artist, un comediant, care se vântură prin oraşele lumii şi care, bag seamă, are o fată în fiecare târg. N-ai cum să-l sărăceşti pe ăla. N-ai ce să-i furi. Din contră, poate că înfăptuieşti o lucrare plăcută Domnului dacă-i deschizi fetişcanei ochii, ascuţindu-i simţurile trândave pentru realităţile amare ale acestei lumi care nu pot fi uitate şi înfrânte decât în nişte beţii scurte, trecătoare şi fără nicio urmare.
Odată ce domnul Arnold a izbutit prin respectivele cugetări abile să preschimbe straiele amorezării sale cu cele ale unei oarecare fapte bune a încetat să se mai teamă de greutăţile care se ridicau în calea cuceririi. Şi aşa se întâmplă că într-o bună zi pe când se iscălea, apăsând uşurel sugativa, a vârât tocul în călimară – şi amintindu-şi numaidecât că nu poţi lăsa acolo peniţa fără să o strici – a scos-o imediat şi a aşezat-o grijuliu în suportul ei de fier. Pe urmă, şi-a întors capul, şi-a ridicat ambele braţe şi a îmbrăţişat gâtul încovoiat şi dulce al fetei cu părul bălai.
Veronika Lenz s-a căznit să se smulgă din mâinile îmbrăţişate, însă a dovedit-o strânsoarea lor mai puternică. Foarte speriată şi gâfâind ca urmare a încercării zadarnice de a se apăra, a fost nevoită să-şi acopere faţa de obrajii domnului Arnold. A zărit tufele de păr roşcat care îi ieşeau din urechi, i-a adulmecat mirosul de ţigări şi grăsime omenească ce părea să izvorască din golul dintre gât şi gulerul cămăşii. Iar în tot acest timp speteaza scaunului îi tăia dureros trupul. A închis ochii ca în aşteptarea morţii şi a simţit o muşcătură pe obraji.
De-abia acum şi-a tras capul cu putere îndărăt; l-a scuipat pe ceafă pe domnul Arnold, şi-a apucat jacheta, pălăria şi geanta şi a ieşit val-vârtej.
Arnold nu mai spera decât un lucru: ca muierea asta pe care acum o ura să nu se mai întoarcă. Şi-a pus în gând să-i trimită pe loc o sumă mare de bani. Cândva şi cândva tot o să se facă uitat incidentul ăsta ruşinos. Toate-s trecătoare. Munceşte, nu dispera! Capul sus! Şi ăi mai mintoşi fac prostii! Şi visa deja că trecuse un an şi că întâmplarea a fost îngropată sub greutatea a 365 de zile lucrătoare şi profitabile.
Calmându-şi astfel spiritul zdruncinat, s-a dus acasă cu automobilul, a intrat în apartament salutând trufaş şi tare, a sărutat-o pe obraji pe soţia lui încă frumoasă, le-a făgăduit copiilor cadouri de Crăciun, a găsit un cuvânt bun pentru cameristă şi şi-a binecuvântat căminul. Apoi a dormit adânc, bine şi mult, iar de dimineaţă a pornit spre lucru fluierând.
Aici, însă, Luigi Bernotat, un imitator al glasurilor de animale de la Varieteul Rokoko a stricat noua încredere de sine a domnului Arnold. Luigi Bernotat, om cu purtare aleasă, s-a scuzat mai întâi că deranjează la o oră atât de matinală şi a început să vorbească fără să şovăie despre aleasa lui care din pricina avansurilor jalnice ale unui domn se vede silită să renunţe la slujba de la o întreprindere bine văzută altminteri şi să ceară o compensaţie.
- Cu cea mai mare plăcere, a curmat domnul Arnold expunerea bine ticluită a domnului Luigi Bernotat.
- E foarte bine, spuse domnul Bernotat, dar, de altfel, asta vă e şi datoria. În plus, ca logodnic al domnişoarei, mă simt foarte grav jignit. Aşa că am venit la dumneavoastră să vă anunţ că voi intenta un proces, că sunt foarte decis să vă plimb prin tribunale – numai şi numai ca să dau un exemplu.
Se lăsă o pauză ameninţătoare.
Domnul Arnold a pus mâna pe rigla strălucitoare din oţel, şi-a apăsat degetele de metalul rece, îi făcea bine şi alunga măcar de pe o părticică a trupului şi pentru o scurtă perioadă căldura neaşteptată care pusese stăpânire pe tot corpul său. Vrea să mă şantajeze, vrea să mă şantajeze, m-am lăsat prins în capcană, m-a încolţit, gândea domnul Arnold. Apoi s-a ridicat şi a spus:
- Ce sumă vreţi?
După cât se pare Luigi Bernotat se aşteptase la această întrebare. Căci, asemeni unui actor căruia i-a venit replica, începu alene şi categoric un discurs, cu pauze de efect şi ocazional, în antiteză, pasaje la foc continuu, iar glasul său îşi hipnotizase în aşa hal ascultătorul, că acesta nu după mult timp nu făcea altceva decât să urmărească tonul ascendent sau descendent al cuvântării fără să-i mai treacă prin gând să-l întrerupă.
- Veţi fi crezând despre mine că sunt un şantajişt, nu-i aşa? Ah, aţi putea crede şi altceva? Aşa-s cei de teapa dumitale : cred că cinstea unui om e de vânzare! A mea nu-i! Nu şi-n cazul meu, domnule Arnold! Dumitale singur o să admiţi ce ai îndrăznit să faci! Mai există încă tribunale! Veţi fi crezând că un artist n-o fi aşa de scrupulos! Pe nevasta unui partener de afaceri, ori a unui avocat, a unui student ori a unui ofiţer n-aţi fi îndrăznit să puneţi mâna! O să vă învăţ eu că nu-ţi poţi face mendrele cu soţia unui artist! V-aş provoca la duel dacă n-aş face parte din liga anti-duel. Să nu care cumva să credeţi că sunt laş. Lumea mă cunoaşte. Pe faimosul Martin Popovics, precis aţi auzit de numele lui, pe trâmbiţaşul Popovics l-am pălmuit de două ori fiindcă a făcut o glumă proastă! Îs şi boxeur amator. Aşadar, după cum vedeţi, nu-s deloc laş. Însă nu-i chip să mă lepăd de principiile mele. În viaţă tre’ să răspunzi pentru ce faci! Aşa că daţi dovadă de simţ al răspunderii şi asumaţi-vă consecinţele!
Domnul Arnold tăcea, din cauză că nu mai avea glas. Se holba la cravata dungată roşu, negru, cafeniu a potrivnicului său care ţâşnea îndrăzneaţă peste capetele gulerului ca o garanţie a bucuriei de a trăi. După ce Luigi Bernotat îşi isprăvise cuvântarea tumultoasă s-a aşternut o tăcere adâncă. Deodată Bernotat a început să ciripească. I-a venit să-şi arate neobrăzarea trufaşă imitând glasul ciocârliei. Fluieratul său se auzea tot mai tare până păru că jubilează un cor întreg de ciocârlii. Domnul Arnold răcni:
- Nu mă ciripeşti tu pe mine, coţcar neobrăzat!
Luigi Bernotat se înclină:
- Asta rămâne de văzut! pronunţă el cu vocea coborâtă şi pe un alt ton, iar după ce se mai înclină o dată păşi mărunt şi elegant spre ieşire.
În ciuda agitaţiei sale, domnul Arnold îşi dădea seama de posibilele urmări nefaste ale aceastei vizite. Şi-a făcut-o cu mâna lui! O viaţă mai presus de orice reproş de patruzeci şi cinci de ani, o reputaţie fără pată, o carieră de afaceri strălucită erau acum în pericol. Şi, fără să mai pregete, s-a dus la avocat.
Desigur că era plecat la tribunal. Numai un nătărău s-ar fi aşteptat la altceva! Şi la urma urmelor de ce avem avocaţi? Ca să se facă dispăruţi de îndată ce avem nevoie de ei. De medicii nostri personali? Ca să fie primii veniţi când am crăpat să ne scrie certificatul de deces. De secretarele noastre? Ca să ne bage în cele mai mari belele pentru o mică trăsnaie. De neveste? Nu poţi nici măcar să vorbeşti cu ele când avem ceva pe inimă; nenorocirea noastră nu face decât să le satisfacă nevoia permanentă de răzbunare. Copiii? Au propriile lor bătăi de cap, iar noi, taţii, le suntem nişte inamici şi asta în cea mai bună situație.
Şi deşi toate aceste circumstanţe pot să fie aceleaşi de sute de ani, vina multora dintre specificităţilor cazului Bernotat, Lenz şi Arnold poate fi aruncată asupra acestei epoci; asupra acestui prezent oribil, care tinde să distrugă diversele forme de ordine. În ce altă perioadă a istoriei ar mai fi fost posibil ca o fetişcană de birou să-şi trimită logodnicul la patron? Ca „alesul ei” – domnul Arnold nu se putea gândi la el decât între ghilimele – să se ducă la şeful unei negustorii venerabile şi să-i ceară socoteală – şi pe deasupra un „ales” care-i circar de meserie! În ce altă perioadă drojdia asta a societăţii ar mai fi adunat atâta impertinenţă neobrăzată să se înfăţişeze dinaintea lui?
Domnul Arnold şi-a lăsat maşina să plece şi a colindat străzile. A mâncat într-un restaurant. Familia n-are decât să-şi facă griji! Da’ de unde până unde e el obligat an de an să vină acasă mereu la aceeaşi oră? N-au decât să creadă că a păţit un accident!
După toate aparenţele, chelnerul nu a dat atenţie sosirii la restaurant a unei personalităţi atât de marcante cum e cea a domnului Arnold. Arnold a fărmat o solniţă cu mânerul unui cuţit greu şi a acceptat scuzele slugarnice ale managerului împopoţonat cu atitudinea mută şi revoltată a unui potentat.
Apoi a băut un mocaccino pentru a se scutura de oboseală. Cu toate acestea chiar şi pe drum se războia cu somnul care-l podidea cu tenacitatea unui vechi obicei. Domnul Arnold traversa străzi necunoscute păşind iute de parcă şi-ar fi dorit expres să ajungă undeva. Cu fiecare pas, amărât şi gata să plângă, simţea cât de insignifiant este de fapt. Umbli prin lume, umbli prin propria ţară, prin locul de baştină, pentru care ai tras la jug patruzeci şi cinci de ani – şi eşti un nimeni. Trebuie să te păzeşti de automobile şi trăsuri. Marţafoii ăștia de poliţişti ne privesc de sus. Oamenii din straturile inferioare, beţi şi zdrenţuiţi, nu se dau din calea noastră. Curierii se izbesc în noi cu tot cu pachete şi pacheţele. Flăcăiaşii de şaişpe ani ne cer un foc cu mina serioasă a unui adult. Nu că ne-ar trece nouă prin cap să ne oprim să le facem vreo favoare mucoşilor ălora! Pas cu pas descoperi tendinţele corozive ale epocii actuale. Prezentul ăsta uitat de Dumnezeu!
Apusul se aşternea peste lume cu iuţeală. Se aprindeau primele felinare. Un şontorog i-a tăiat calea domnului Arnold. Pe piept şi pe spate purta pancarte inflamatorii: „Tovarăşi” – aşa începea – „Amarul invalizilor se înalţă până la cer! Guvernul e neputincios!”. Şi continua pe acelaşi ton. Altă ciurdă de neisprăviţi! Cerşetori, hoţi şi spărgători. Mulţi nici nu erau autentici. Îşi simulau suferinţele. Se prefăceau că-s schilozi! Faină gaşcă, n-ai ce zice! Şi guvernul stă cu mâinile-n sân! Scriu pe pancarte „Tovarăşi!” să vadă toată lumea. Oribil cuvânt! Anarhistic. Coroziv. Miroase a bombe. Jidovii rusnaci scornesc asemenea denumiri. Poliţiştii stau şi dorm-n papuci. Na şi pentru ce plăteşti tu atâtea impozite! E oribil! Iaca aici se întâlnesc! Dau năvală înăuntru. Nu prea sunt mutilaţi printre ei! Trei sau patru orbi însoţiţi de câini. Şi care mai îs? – ciurucurile, milogii, borfaşii.
Se face târziu. Tre’ s-o iei spre casă. Cel mai bine te urci în tramvai.
Dacă domnul Arnold ar fi luat spre casă o maşină, cum îi era cu siguranță mai la-ndemână, ar fi scăpat de ultima agitaţie a zilei, iar drumul său nu s-ar fi întretăiat în chip catastrofal cu cel al flaşnetarului Andreas Pum. Dar căile înşelătoare ale sorţii sunt într-aşa fel tocmite că suntem duşi la ruină nu din vina noastră sau știind din ce cauză, ci din pricina mâniei oarbe a unui străin, a cărui viaţă ne e necunoscută, pentru a cărui nefericire nu purtăm nicio vină, şi ale cărui opinii se întâmplă să le împărtăşim. El nu este decât instrumentul aflat în mâna nimicitoare a sorţii.

VIII

S-a făcut că în acea după-amiază lăsându-şi flaşneta acasă şi măgarul, în grajd, după cum obişnuia în fiecare miercuri, pe Andreas l-a apucat brusc o atare oboseala, încât, deşi o fire economă, iar casa lui fiind nu foarte departe, a urcat în tramvai. La intrare stătea domnul Arnold cu umbrela - băţos ca un paznic - şi ocupa jumătate din scară. Mai mulţi pasageri se înfuriaseră deja pe domnul corpolent care împiedica cu atâta aroganţă urcarea şi coborârea. Cu toate acestea, Arnold nu era – ştim din ce pricină – dispus să-i trateze pe semenii săi cu echitate. El, care altminteri ţinea la păstrarea ordinii în mijloacele de transport, se răzvrătea acum contra propriilor convingeri.
Trecuse deja ceva timp de când Andreas nu a mai circulat cu tramvaiul. Nutrea sentimente plăcute faţă de acest mijloc de transport. Doi sau trei pasageri îi cedau mereu şi concomitent locul lor. Cârja, costumul militar pe care îl purta în timpul săptămânii de lucru, şi crucea lui albă se adresau conştiinţei oamenilor, până şi acelor semeni posomorâţi care se plimbă prin lume întotdeauna profund întristaţi şi parcă amărâţi de cele o mie de nedreptăţi pe care le au de suferit de pe urma altora cu intenția de a le îngreuna viaţa tuturor celor care le ies în cale. În tramvai Andreas era întâmpinat invariabil de chipuri binevoitoare.
Cu atât mai mare îi fu mirarea când domnul străin nu se clinti nici măcar cu un centimetru de la locul său, deşi observase că Andreas din pricina cârjei şi a bastonului are nevoie de toată lățimea scării dacă e să poată urca. În spatele lui Andreas lumea se îmbulzea. Conductorul se afla în interiorul vagonului. În tot acest timp Arnold privea înainte, de parcă n-ar fi luat seamă la nimic din ce se petrecea în jurul său, şi se gândea cam în felul următor:
„Uite unul din invalizii ăia. Un prefăcut. Ălalalt picior l-a ascuns cu grijă. Un soldat. Ha, ha! Îi ştim noi pe ăştia. Inşii de teapa asta nu se dau în lături nici din a dezonora uniforma. Mai are şi medalie! Ce ticăloşie fără niciun Dumnezeu! Ăsta vine de la adunarea invalizilor pe care am văzut-o mai-nainte. Dragi tovarăşi! Nu se face suficient pentru dânşii. Sunt în comitetul de binefaceri al medaliei de argint. Domnul Reschofsky de asemenea. Cum sunt toţi domnii din cercul meu social. Face fiecare ce poate. Dar ei nu-s mulţumiţi. Iată cât îs de recunoscători! Târfa de ieri pe care nici bine n-am pus mâna îşi asmute peştele peste mine. Taman un artist! Cu cât tupeu vine să mă jignească. Curţile ar fi în stare să-i dea câştig de cauză! Şi tribunalele astea moderne! Mai există dreptate în lumea de azi?”
Gândurile unui om scapără mai iute ca fulgerul, iar un creier în clocot poate zămisli o întreagă revoluţie în treizeci de secunde. Tramvaiul staţiona deja de un minut. Andreas Pum se hotărî în fine să se strecoare pe lângă domnul împietrit atât cât s-o putea. A izbutit cu ajutorul unei doamne din spatele său. Acum însă şi blândului Andreas i-a sărit ţandăra. Refuză să treacă mai departe în vagon. S-a postat lângă domnul neclintit.
Era pentru întâia oară în viaţă când lui Andreas îi displăcea chipul unui domn bine îmbrăcat. Îi contempla nasul strâmb şi mustaţa roşiatică. De mult se împăcase cu gândul că celorlalţi oameni nu le lipseşte un picior. Dar faptul că acest domn era teafăr îl irita pe Andreas. Simţea că de-abia acum îşi dă seama că el e olog, iar ceilalţi, sănătoşi.
Lângă domnul Arnold se afla o doamnă măricică. Aceasta purta peste jacheţică o mică pelerină, iar mâinile le ţinea încrucişate deasupra pieptului. Avea un chip lunguieţ şi galben, un pince-nez peste un năsuc mititel cu nări uscate. Arăta ca o trestie ofilită.
Deodată domnul Arnold i-a spus femeii:
- Invalizii ăştia sunt nişte simulanţi primejdioşi. Numai ce vin de la întrunirea lor. Sunt cu toţii bineînţeles nişte bolşevici. Un vorbitor le spunea ce să facă. Orbii nu-s orbi, schilozii nu-s chiar schilozii. Toţi nişte potlogari.
Doamna subţirică a dat din cap şi a încercat să zâmbească. Era ca şi cum cineva îi stoarcea chinuitor faţa ca pe o lămâie.
- Nici şontorogii nu-s şontorogi! continuă domnul Arnold. Uite ce simplu fac – şi Arnold şi-a ridicat un picior cu intenţia de a demonstra în ce fel poţi să-ţi ascunzi jumătate din picior.
Andreas strigă brusc:
- Tu grăsanule, da, tu!
Nu înţelegea ce l-a făcut să strige. Căci în viaţa lui nu mai ţipase atât de tare, şi cu cinci minute mai devreme nu şi-ar fi putut închipui că se poate stropşi într-un asemenea hal la un domn necunoscut. O ură inexplicabilă îşi făcea mendrele cu domnul Andreas. Poate că a adăstat îndelung în el, învăluită de modestie şi respect.
Domnul Arnold şi-a înălţat mâna:
- Potlogarule, simulantule, bolşevicule care eşti tu! a aruncat Arnold şi câţiva pasageri au dat buzna din vagon pe platformă să vadă ce se petrece.
Din nefericire, tramvaiul era ticsit cu mici burghezi şi femei, oameni înfricoşaţi şi oprimaţi de evenimentele revoluţiei şi care încă duceau o luptă amarnică contra prezentului; priveau în urmă la trecutul strălucitor al patriei lor încleştându-şi dinţii şi înghiţind lacrimi şi pentru ei cuvântul bolşevic nu însemna altceva decât hoţ şi ucigaş. Auzind strigătul „bolşevicule” au avut impresia că un membru al familiei lor îi cheamă în ajutor:
- Simulantule, bolşevicule, rusnacule, spionule! strigau toate vocile în devălmăşeală.
Iar un domn stimabil rămas la locul său în interiorul vagonului şi îmbrăcat într-un palton de iarnă de o curăţenie distinsă şi o vechime strălucită a cârtit:
- Tre’ să fie vreun evreu!
Andreas şi-a ridicat bastonul pe de o parte cu intenţia de a se apăra în eventualitatea unui atac, iar pe de altă parte cu intenţia de a ataca. S-a ivit conductorul care şi-a închis în prealabil buzunarul cu bancnote pentru că experienţa îl învăţase că în oricare mulţime se găsesc şi câţiva hoţi şi a dat buzna în grupul de pasageri nervoşi de pe platformă. Tramvaiul tocmai străbătea o stradă lungă, liniştită, pe care se aflau puţine staţii. Controlorul a încercat să trimită oamenii înapoi în vagon. Preţ de o clipă a cumpănit care din cei doi ar putea avea dreptate şi i-a venit în minte un articol de gazetă unde scria că simulanţii sunt nişte tipi unşi cu toate alifiile şi că într-o singură zi poţi prin cerşit să aduni câteva mii. Îi rămăsese vie în memorie indignarea pe care a simţit-o atunci aflând de neruşinarea cerşetorilor şi de câştigurilor lor consistente pe care le-a pus în balanţă cu simbria lui de muritor de foame. În plus, chipul şi statura domnului care ţipa i-a adus aminte de un înalt magistrat pe care l-a văzut cândva în treacăt. Concomitent îi reveni în minte ghinionul unui coleg de al său care îl tratase grosolan pe un domn din tramvai şi care după aceea şi-a pierdut slujba. Domnul ăla era de asemenea magistrat. Toate acele consideraţii l-au îndemnat pe conductor să-i solicite domnului Andreas Pum legitimaţia.
În orice altă împrejurare, Andreas şi-ar fi arătat licenţa cu deosebită plăcere aşa cum a fost de multe ori obligat s-o facă în faţa poliţiştilor pentru a dovedi faptul că are dreptul să cânte şi să şchioapete în cârje după placul inimii. De data asta, însă, Andreas nu a catadicsit. În primul rând conductorul nu-i un organ al poliţiei, în al doilea rând se socotea mai presus de un controlor, iar în al treilea rând ar fi trebuit să ceară mai întâi legitimaţia domnului. Pe când Andreas şovăia, conductorul presupunea că falsul invalid s-o crede mai şmecher decât el. Şi din această pricină răcni:
- Hai odată!
Niciun conductor n-a mai vorbit pe acest ton cu Andreas. Aşa că a răspuns:
- Eu nu primesc ordine de la dumneata!
- Atunci valea! ordonă angajatul.
- Şi dacă nu vreau? retorcă Andreas.
- Jos din tramvai! a strigat controlorul şi nasul i s-a învineţit. Tot atunci a suflat de două ori în fluier, iar vatmanul opri tramvaiul cu o smucitură.
- Nu mă dau jos! a spus răspicat Andreas.
Conductorul îl apucă pe Andreas de braţ. Domnul Arnold s-a întins pentru a apuca cel de-al doilea braţ al potrivnicului său. Andreas a început să lovească orbeşte cu bastonul. Nu mai vedea nimic. Flăcări roşii i se învârteau în dosul ochilor. Lovi urechea domnului Arnold şi chipiul angajatului. Femeile au fugit în interiorul tramvaiului. Pe stradă au început să se adune oameni. Din mijlocul lor s-a ivit ca prin magie un poliţist. Cu braţele sale a împărţit mulţimea în două aidoma unui înotător. A ajuns la platformă şi a ordonat:
- Coborâţi!
Odată ce l-a văzut pe omul legii cu care se simţea înrudit graţie licenţei, concepţiei şi medaliei sale Andreas s-a liniştit încetul cu încetul. Încredinţat fiind că se află în sfârşit sub pavăza dreptăţii i-a zis vardistului:
- Spuneţi-i mai întâi lui să coboare! şi a arătat înspre domnul Arnold. Aceste cuvinte l-au costat pe Andreas toată simpatia de care ar fi fost în stare poliţistul. Şi asta deoarece bărbatului care se bucura de cea mai mare autoritatea pe stradă nu îi place să asculte de oamenii inferiori – şi pentru el toţi oamenii sunt inferiori – nici dacă aceştia ar avea de o mie de ori dreptate. Poliţistul vociferă:
- Nu-mi ordoni tu mie! În numele legii! Coborâţi!
În timp ce miliţianul spunea „în numele legii” tuturor participanţilor şi curioşilor le-a trecut un fior pe şira spinării. Andreas avu viziunea unui crucifix încadrat de două lumânări aprinse şi a unui chip de judecător palid cu baretă. Descinse pe dată în stradă.
- Legitimaţia, pronunţă poliţistul.
Andreas îşi arătă licenţa. La care vardistul îl luă la întrebări pe conductor. Aparent acesta nu ştia care este motivul tămbălăului. N-a suflat o vorbă despre cum a izbucnit totul. Pentru el incidentul a devenit interesant de abia în clipa în care Andreas a refuzat să dea curs cererii sale pe deplin justificate.
- Ştiu ce scrie în regulament! Astfel şi-a încheiat controlorul relatarea.
În acea clipă, domnul Arnold a strigat de sus:
- E un bolşevic, l-am auzit cum instigă la întrunirea veteranilor.
- Mincinosule! a ţipat Andreas ridicându-şi din nou bastonul. Poliţistul însă l-a apucat de gât. Înnebunit de ură şi durere Andreas l-a lovit. Dintre cei de faţă doi au reuşit să-i smulgă bastonul, iar el s-a prăbuşit.
Vardistul l-a pus iarăşi pe picioare smucindu-l, apoi şi-a aranjat uniforma, a vârât licenţa în carneţelul său, pe acesta, în buzunar şi şi-a văzut de drum.
Tramvaiul şi-a reluat cursa, iar mulţimea s-a dispersat.
Andreas a şonticăit până acasă. – Mânia nu s-a dezlipit de el. Se ruşina. Era dureros de dezamăgit. Tocmai lui să i se întâmple aşa ceva! Lui Andreas Pum cel medaliat de guvern! Poseda o licenţă, a pierdut un picior şi a căpătat o distincţie. El e un luptător, un soldat!
Apoi şi-a adus aminte că nu mai avea licenţa. Brusc s-a simţit în viaţă, dar fără permisiunea de a trăi. Un nimeni, asta era! Ca şi cum ar fi fost azvârlit în ocean, sufletul său va face mişcările deznădăjduite ale unui înecat orişicând va ieşi în oraş cu flaşneta.
Ajuns acasă i-a povestit totul nevestei. Pe drum, în inima sa răvăşită s-a înfiripat sunetul firav al speranţei în isteţimea, bunătatea şi dragostea soţiei. Dar în vreme ce povestea, în jurul său s-a făcut rece şi tot mai rece. Ea nu scotea o vorbă. Adăsta în faţa lui cu mâinile proptite în şoldurile late, c-o legătură de chei atârnând de cel stâng asemeni unei arme, şi cu bucăţi de aluat lipite de mâini. N-a privit-o în ochi, îi era imposibil să-şi imagineze ce impresie au lăsat cuvintele lui asupra ei. Îşi închipuia că ea îl priveşte de sus niţel dispreţuitoare.
Aruncând în direcţia ei o privire sfioasă şi piezişă se asemăna cu un câine ce aşteaptă bătaie. Pe urmă, însă, trăsăturile i s-au schimbat şi asta fiindcă i s-a făcut teamă. Deodată a avut impresia că în faţa lui se găseşte o femeie străină, totalmente necunoscută şi înfiorătoare. Pentru prima dată, Andreas descoperea că un chip omenesc poate arăta cu totul altfel dacă îl priveşti de jos în sus. A zărit mai întâi bărbia dublă a femeii sale şi imediat după aceea, de parcă i s-ar fi şters de pe chip gura şi buzele, nările ei late care se umflau şi se fleşcăiau alternativ şi din care sufla o pală greţoasă şi caldă ce amintea în mod straniu de miasmele cărnii de vânat. Din lăuntrul femeii păreau să icnească nişte mugete uşoare asemănătoare răgetului voluptos şi întărâtat care ia naștere în grumazul înfometat al sălbăticiunii la vederea prăzii.
Andreas era îngrozit de nevastă.
S-a întrerupt în miezul relatării. Katharina a făcut un pas în lături, iar el simţea că se chirceşte, că se face mic, din ce în ce mai mic, şi şi-a văzut nevasta înălţându-se dinaintea lui asemeni unui turn uriaş de biserică pe care mai mult îl ghiceşti, decât îl vezi atunci când te afli foarte aproape de el.
Sânii i se ridicau şi se coborau şi nările îi pufăiau. Preţ de câteva secunde ea se luptă pentru aer şi cuvinte potrivite. În sfârşit le-a găsit!
- Şontorog mizerabil! a croncănit ea.
Andreas păli. Înota într-un ocean vast. Se crampona de scaun ca de un leţ salvator. Din depărtare, prin pâclă, în timp ce se scufunda, a mai avut răgazul să întrezărească chipul micuţei Anna care intrase în cameră curioasă de ce se întâmplă.
Doamna Katharina părea că a uitat de toate. Nu-şi vedea soţul, nu-şi vedea copilul. A uitat de bună seamă şi de existenţa vecinilor. Îşi vântură mâna dreaptă şi a răsturnat o vază cu flori din ghips pictat care se aflase pe mijlocul mesei. Apa s-a scurs, a şopotit şi s-a cernut în picuri melancolici de pe muşamaua mesei pe podea.
- N-are decât! se gândea Katharina. Apa vărsată îi dublase furia.
- Aşa-mi trebuie dacă m-am luat cu tine! a strigat ea. Te frăsuieşti de colo-colo şi trăieşti din munca mea, da, din munca mea, şi te pui pe ceartă cu domni pe care nu-i cunoşti şi-ţi mai pierzi şi licenţa! Ai căpiat? Aş fi putut avea zece bărbaţi sănătoşi, unul pentru fiecare deget, în locul unui amărât care nu aduce nicio protecţie şi nicio bucurie şi care acuma te mai face una peste alta şi de ruşine! Or să te bage la închisoare, numai cu pâine şi apă, iară eu o să fiu obligată să-ţi port numele. Ptiu! Ptiu! Ptiu! Şi doamna Katharina a scuipat de trei ori. O dată a nimerit şi pantalonii soţului. Andreas şi-a şters saliva nevestii cu mâinile tremurânde.
De-abia ulterior Katharina s-a dăruit treburilor gospodăreşti. A căzut în genunchi şi a început să frece podeaua cu o cârpă scârţâitoare. În tot acest timp bombănea: „Anni, ridică vaza!”, şi „Hai odată!” şi „Aşa-i trebuie!” şi „Ce mai şontorog!”.
Şi-şi vărsă mânia frecând întruna duşumeaua care de mult se uscase şi strălucea gălbui. Îşi vâra unghiile între interstiţiile pardoselii adunând şi scoţând mici cocoloaşe de pământ. Deşi muncea de zor, găsea răgazul să cugete şi chiar să-şi plângă de milă. Întinsă pe podeaua pe care o muncea cu obidă pregeta tristă la viaţa ei irosită. Ah, se gândea la elegantul şi subţirelul subinspector de poliţie, Vinzenz Topp, pe care l-a gonit de hatârul unui olog. Of, unde dracu’ i-a stat mintea?
S-a ridicat iute. Iute şi-a dezlegat şorţul, a azvârlit legătura de chei pe masă, a pus mâna pe un pieptene, s-a dus în faţa unei oglinzi şi şi-a dres părul.
Apoi a trântit uşa după ea, şi a alergat pe coridor până la locuinţa instalatorului Fassbend de la care subinspectorul închiriase o cămăruţă mobilată.
Noaptea precedentă Vinzenz Topp a fost de serviciu. Tocmai intenţiona să se radă. Cu jumătate de chip săpunit se îndreptă spre uşă.
- Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, vă rog scuzaţi-mă! a spus Vinzenz Topp pe când o aducea-n cameră pe doamna Katharina. Familia Fassband era plecată la ţară pentru două zile la botezul copilului unui unchi fermier. Vinzenz Topp o îndemnă pe doamna Katharina să ia loc şi îi ceru permisiune să-l lase să se radă. Politeţea era a doua natură pentru el, şi dacă îl trezeai noaptea târziu, tot politicos s-ar fi arătat.
Doamna Katharina a venit să-i solicite consiliere juridică. Are încredere în el ca-ntr-un avocat. Foarte repede şi cu precizia extremă ce o deosebea de semenele sale de acelaşi sex povesti întregul incident.
Vinzenz Topp îşi muşcă buza inferioară pentru a-şi trece creionul stiptic peste bărbia tăiată. Apoi îşi împrăştie pe faţă o pudră aromată, după care şi-a luat uniforma de pe spătar şi se strecură în ea cu o atenţie care i-au făcut oasele să-i trosnească. De-abia acum era în stare să furnizeze informaţii.
Ah, nu era întâia oară când oamenii - „laicii” cum le spunea el – apelau la dumnealui pentru un sfat sau informaţii. Ştia câteceva din domeniul său de activitate. Cazul acesta îi părea a fi foarte complicat.
- E vorba de rezistenţă armată contra organelor statului şi de ultraj. Soţul dumneavoastră – Vinzenz Topp spunea mereu „Soţul dumneavoastră”, întrucât el era un om mai de soi – poate să fie fericit dacă scapă numai c-o amendă. Cel mai probabil se va ajunge şi la judecată.
Katharina şi-a întins braţele, le-a sprijinit de masă şi şi-a lăsat capul în jos. După câteva clipe i s-au auzit şi hohotele de plâns. Braţele ei se lungeau roşii, pline şi ispititoare.
Vinzenz Topp şi-a aşezat o mână de-a sa înmiresmată pe unul din aceste braţe.
- Consolaţi-vă! a spus el. Apoi s-a dus la uşă şi pentru orice eventualitate a închis zăvorul.
Katharina îşi ridică chipul scăldat în lacrimi. Nici ea nu avea habar dacă plânge de dragul soţului ei sau al lui Vinzenz Topp. Era atât de simpatic cu bărbia lui pudrată şi mirosea atât de frumos a săpun. Uniforma îi stătea ca turnată. O, unde dracu’ îi stătuse mintea?
L-a comparat pe unul cu celălalt. Nu putea altfel.
- Salvaţi-mă! hohoti ea brusc şi îşi întinse braţele. Vinzenz se năpusti asupra lor.
Iată cum a izbutit să o posede pe această femeie după care tânjise atâta timp pe furiş. Era o frumoasă potrivire a sorţii. Nu uită să adune o sumedenie de acuzaţii grele la adresa lui Andreas pe care nu-l mai numea „soţul dumneavoastră”. Nici pe doamna Katharina n-o scuti de câteva reproşuri blânde. Dar le-a spus pe un ton maliţios, superior şi tandru pe care Katharina nu-l mai auzise la el până atunci. Când ea i-a părăsit odaia era deja târziu. Mirosea a săpunul lui, şi-i purta bucuroasă aroma peste tot. S-ar putea spune că în acea seară a fost pe deplin bucuroasă.

IX

Necazul lui Andreas Pum a mai fericit pe cineva: şi anume pe domnul Arnold. Furia lui se evaporase. Se strădui să-l uite pe nesuferitul Luigi Bernotat. Mâine se va duce să-şi vadă avocatul. Şi-a sărutat nevasta şi pe cei doi copii înfloritori. A început din nou să vorbească frumos cu menagera. Şi deşi făptura, cuvintele şi gesturile sale erau acoperite de o seriozitate sombră, cei din jurul său răsuflau mai lesne. Azvârlea asupra familiei o umbră prietenoasă.
Între timp, Andreas intrase în grajd. Acolo se afla Muli suflând căldură. Un liliac hiberna între două bârne ce formau în colţ un triunghi. Fânul moale puţea, iar în apropierea uşii îngheţase. Vântul pătrundea printre ţâţâni. Andreas zări printr-o despicătură câteva stele pe cerul îmbeznat al iernii. Se juca cu un pai. Apoi a împletit un inel din trei paie şi l-a pus pe urechea lui Muli. Animalul era blând şi-i plăcea să fie dezmierdat. Îşi ridică încet şi prietenos o copită din spate şi părea că face o încercare stângace de a-l mângâia pe Andreas. Era lumină suficientă pentru a-i vedea ochii; în întuneric erau mari şi de chihlimbar verde. Păreau apoşi de parcă ar fi podidiţi de lacrimi ce nu puteau să le verse de sfială.
Cu cât se făcea mai noapte, cu atât era mai frig. Lui Andreas îi venea să plângă, însă îi era prea ruşine să o facă de faţă cu animalul. Piciorul lipsă îl durea iarăşi după mult timp. Desfăcu pilugul şi pipăi ciotul. Avea forma unui con teşit. Carnea era întretăiată de ridicături şi adâncituri. Când Andreas îşi lăsa mâna pe ele, durerea slăbea. Dar durerea care-l măcina dinlăuntru nu-i dădea pace.
Noaptea era liniştită şi senină. Câinii hămăiau. Sunetul uşilor izbite răzbea până la el. Zăpada scârţâia, nu era nimeni să o calce, ci doar vântul care trecea pe deasupra. Afară lumea părea să se îndepărteze. Prin crăpătură puteai vedea un petec îngust de cer. Însă era de ajuns pentru a-i pricepe nesfârşitul.
Locuieşte oare Dumnezeu dincolo de stele? Vede el oare necazurile oamenilor şi nu face nimic? Ce se petrece îndărătul albastrului îngheţat? Să domnească peste lume un tiran? Să fie nedreptatea lui tot atât de întinsă ca cerurile?
De ce ne pedepseşte pe nepusă masă cu nemulţumirea sa? N-am greşit cu nimic şi n-am păcătuit nici măcar în gânduri. Dimpotrivă: am fost întotdeauna cuvioşi şi devotaţi Lui cu toate că nu-L cunoşteam şi chiar dacă buzele noastre nu-L lăudau în fiecare zi am trăit totuşi mulţumiţi şi fără să nutrim în piepturi răzmeriţe nelegiuite, ca simpli membrii ai ordinii lumeşti pe care El a creat-o. I-am dat vreun motiv să se răzbune pe noi? Să preschimbe lumea întreagă într-aşa fel, încât tot ce ni s-a părut bun să devină rău? Poate a ştiut de vreun păcat tăinuit de care nici noi nu eram conştienţi? Iar Andreas a început să-şi scormonească sărmanul suflet după păcate ascunse grăbindu-se asemeni unui om care se caută în buzunare după ceasul lipsă. Dar n-a găsit nimic. Să fie un păcat că s-a însurat cu văduva Blumich, o fi vrând răposatul să se răzbună pe el? Ah! Mai trăiesc oare morţii? A păcătuit vreodată faţă de Muli, faţă de măgar? N-a făcut bine atunci când Muli s-a oprit căutând ceva pe jos că l-a lovit uşurel pe spate ca să se urnească? Ah, oare lovitura a fost aşa de uşoară? Oare n-a fost mai degrabă una tare, dureroasă, nemiloasă? „Muli, măgăruşul meu?” a şoptit Andreas şi şi-a lipit obrazul de partea pe care o lovise.
Andreas a adormit înspre dimineaţă. Primele zgomote ale străzii se puteau deja auzi. Animalul încremenise. Lăsă să-i scape un scurt pufnet şi udă fânul care îngheţă pe dată. Urina mirosea greu şi năucitor.
A doua zi, Andreas intră în cameră fără să scoată un cuvânt. Se servi singur cu unt şi margarină din dulap. Micuţa Anna a venit de la şcoală. Se lipi de el parcă să-l împace:
- Cântă niţel, l-a rugat ea. Iar Andreas a pus să cânte cele mai melancolice melodii cu care fusese prevăzut instrumentul de către fabricant: „Băietul şade la isvor” şi „Lorelei”. Şi cântecelele îi aminteau de acea zi fericită de vară în care a păşit pentru prima oară în curtea acestei case.
O, şi ce minunată a fost acea vară, un şir preţios de zile fericite, de zile însorite şi libere, o zi a teilor bătrâni din curţile prietenoase. Ferestrele se deschideau la toate etajele şi fetele îşi ițeau din bucătărie chipurile rotunde, roşii şi prietenoase asemeni unor lampioane cochete, iar mirosul plăcut al bucatelor îi îndestula nasul. Copiii horeau râzând în jurul muzicii, medalia strălucea în Soare, iar uniforma, astăzi mânjită de paie şi scârnăvie, arăta odinioară atât de curată şi impunătoare!
Intră Katharina. Trebăluia prin casă cu mişcări scurte şi preocupate. Lăsa impresia că nu-şi mai vede bărbatul. Fără să spună o vorbă, îi trânti în faţă o strachină din lut. Cunoştea micul vas cu smalţul crăpat. Uneori cerşetorii bătrâni, pisicile pripășite şi câinii rătăciţi primeau de mâncare din acel blid. Katharina, în schimb, şi-a sorbit supa dintr-o farfurie de porţelan cu marginile roşii. În plus şi-a pus separat cartofii şi varza. Dar în farfuriuţa lui Andreas toate erau amestecate, iar din mijlocul maglavaisului se ridica un os impunător aidoma bârnei frânte a unui acoperiş peste rămăşiţele unei case.
Ce putea să facă? Mânca, se făcea mic şi din când în când ridica ochii înspre Katharina. Chipul acesteia era roşu, părul, ondulat cu grijă, cu o sumedenie de cârlionţi care-i ajungeau până la ochi, iar pe mijloc purta nişte firişoare de păr netezite pe frunte şi tăiate scurt cu o riglă ascuţită care se asemuiau cu franjurile unui şal. Mirosea ca un coafor a tot felul de mirosuri, de paciuli amestecat cu ulei de păr, amestecat cu apă de colonie. Oricine altcineva ar fi remarcat că doamna şi-a petrecut dimineaţa într-un salon de frizerie. Andreas însă nu lua seama la nimic.
Era, în schimb, preocupat de misterul subitelor schimbări petrecute împrejurul său. Parcă ar fi făcut cineva o vrajă. Se trudi să-şi amintească cât mai exact incidentul din tramvai. Îl revedea pe domnul care-l atacase. Sau poate a fost viceversa? Dar oare domnul ce a spus? Că invalizii se prefac? Da’chiar aşa este! Numai de câte ori i-a văzut Andreas însuşi! De ce a presupus că domnul se referea neapărat la el? Vorbea doar în general! Era dreptul lui să se enerveze din pricina întrunirii ăleia! La urma urmei erau nişte jigodii, nişte răzvrătiţi, nişte oameni fără niciun Dumnezeu, doreau să răstoarne cârmuirea, îşi meritau soarta cu vârf şi îndesat!
A fost doar o excepţie că Andreas Pum a avut ghinionul să dea peste un conductor neprietenos, peste un poliţist neînţelegător. N-au decât să-l aducă în faţa tribunalului! Acolo are el de gând să ceară pedepsirea aspră a subofiţerilor respectivi. Acolo o să-şi povestească istoricul vieţii, rolul jucat în război, iubirea de patrie. O să-şi primească licenţa înapoi. O să recâştige preţuirea Katharinei. O să fie stăpân în casa lui. Bărbatul nevestei sale. Ea se ridică. Şoldurile ei late, strânse într-un corset, se mişcau ca de la sine, iar abundenţa debordantă a sânilor ei se hâţâna atunci când păşea. Andreas îşi aducea amintea de nopţile lor de iubire, de apăsarea docilă şi totodată musculoasă a coapselor ei şi îşi ridică mâna crezând că simte iarăşi mărimea, eflorescenţa şi nelimitata moliciune a sânilor.
Ah! Numai să ajungă la tribunal! Acolo nu întâlneşti poliţişti necultivaţi şi controlori neciopliţi. Dreptatea inundă cu lumină sălile tribunalelor. Oameni înţelepţi, nobili, înveşmântaţi în robe, privesc adânc înlăuntrul oamenilor şi cu mâini atente aleg neghina din grâu.
Dacă Andreas s-ar fi priceput câtuşi de puţin la jurisprudenţă, şi-ar fi dat seama că instanţele de judecată se ocupau deja de dosarul său. Şi asta deoarece speţa respectivă făcea parte din aşa-numitele „cazuri expres” care în vederea decretului lansat de ministrul modernist al justiţiei erau abordate şi soluţionate prompt. Cetăţeanul Andreas Pum intrase deja în roţile imense ale statului şi fără ca el să ştie avea să fie strivit pe-ndelete şi cu toată temeinicia.

X

În dimineaţa următoare, sosi o citaţie de la tribunal către „deţinătorul de licenţă” Andreas Pum. Înscrisul purta o parafă, un vultur emblematic, litografiat, alb pe un fond rotund, roşu, şi cu toate că adresa fusese scrisă de o mână zorită, iar curţile de judecată dădură dovadă de grabă mare, misiva tot inspira acea pompă greoaie care caracterizează instituţiile noastre. Era o convocare la camera numărul 2 care se ocupa de delictele minore. Pentru întâia dată Andreas Pum era numit aici „învinuitul”, un cuvânt, care atunci când este folosit de un organ judiciar sună aproape ca „vinovatul”. Pe lângă asta actul nu conţinea decât data apropiată a audierii, o ştampilă roşie şi rotundă, care se imprimase cam palid şi neclar, şi semnătura ilizibilă a unui judecător care părea să sugereze că omul dreptăţii nu dorea deocamdată să fie cunoscut.
Andreas parcurse de mai multe ori citarea, în nădejdea prostească şi nerealistă că ar putea citi ceva printre rânduri, favorabil sau nu, despre dispoziţia în care se află judecătorul. Când asta nu-i reuşi, încercă să-şi imagineze curtea de judecată, crucifixul, luminile, balustradele, banca acuzaţilor, apărătorul din oficiu, magistratul, grefierul, aprodul, vraful de dosare şi icoana enormă a crucificatului înspre care îşi ridica deja rugile mute. S-a dus la biserica din cărămidă galbenă în care nu mai călcase de la cununia religioasă. Era pustie, aripa unei ferestre de la etaj era deschisă, iar iarna îşi alunga suflarea rece în Casa Domnului care totuşi mirosea muced, a oameni, a lumânări de seu stinse şi a văruială. Andreas îşi împreună mâinile, îngenunchie şi recită de trei, patru ori „Tatăl nostru” cu acelaşi glas subţire cu care se ruga băiat fiind înaintea orelor de clasă.
După care se simţi liniştit, înarmat împotriva surprizelor neplăcute, în faţa judecăţii care va veni odată cu revărsatul zorilor. S-a întors acasă unde în odaie se afla un străin. Acesta se ridică, se înclină uşor, luă loc din nou şi-i spuse lui Andreas:
- Vă aşteptam consoarta. Scuzaţi-mă! Revine într-un sfert de oră. Consoarta dumneavoastră m-a vizitat dis-de-dimineaţă la birou. Vezi şi dumneata cât de punctual pot să fiu! Pe drum ziulica toată şi punctual totodată. E deviza mea.
Andreas îl privea pe bărbat duşmănos, cu toate că nici nu-l cunoştea şi nici nu-l înţelegea. Fireşte că era acolo cu cine ştie ce scop malefic – Andreas o presimţea. Se speti o vreme să ghicească meseria şi intenţiile străinului. Dar nu îi reuşi. Atât timp cât străinul stătea jos dădea impresia unui om înalt, însă când se ridica era mic la stat. Avea picioare scurte. Pântecele lui rotund invoca o anumită jovialitate, la fel şi obrazii lui roşii de fetişcană, mustăcioara lui neagră şi inocentă, precum şi bărbia netedă, rasă îngrijit şi pudrată c-o gropiţă surâzătoare în mijloc. La rândul său, nasul era delicat, mărunt, de parcă ar fi fost modelat din ghips. Însă în ochii mici şi negri ardea o văpaie răutăcioasă. Străinul arăta ca un băiat dolofan cu statura, gestica, vocea şi barba unui adult. Răspândea o răutate voioasă, o bună dispoziţie nemernică. Şedea şi nu avea înfăţişarea cuiva care aşteaptă. Părea că nu se plictiseşte nici măcar o clipită. Ochii lui învăpăiaţi scăpărau scântei peste lucrurile din odaie, peste covor, mileu, peste vaza din piatră albastră, peste perna brodată, de parcă ar fi vrut să le dea foc la toate. Şedea acolo, absorbit pe de-a întregul, şi dădea de înţeles că spiritul său vioi e capabil să găsească fascinante şi cele mai obişnuite lucruri.
Încă înmiresmată, încă înfăşurată într-un nor parfumat de veselie, doamna Katharina intră, iar domnul ţâşni pe picioare de parcă l-ar fi înţepat ceva:
- Omagiile mele, doamnă! a spus el. Să trecem la afaceri.Vorba multă, sărăcia omului. E deviza mea.
Katharina zornăi cheile. Andreas o privea în tăcere pe ea şi pe bărbat dintr-un colţ. Îi urmă de cum aceştia ieşiră din cameră. Pe frunte îi curgeau sudori reci, inima îi bătea iregulat cu bătăi atât de puternice, încât ameninţau să-i spargă pieptul. Rezemat de uşa deschisă spre curte privea cum soţia lui a deschis grajdul lui Muli şi l-a scos de acolo. Vremea era însorită şi uscată, iar micul animal arunca o umbră neverosimil de mare asupra zăpezii licăritoare. În ochii lui Andreas lumea se întuneca. Cerul străluminat deveni cenuşiu şi se făcea că vrea să se lase în jos ca o cortină. Toate lucrurile băteau în verde-închis de parcă le-ai fi văzut printr-o sticlă de bere. Totul se desfăşura în acea lumină magică de vis. Străinul a mângâiat asinul. L-a pişcat ca şi cum ar fi vrut să se convingă că blana este suficient de groasă. A gâdilat urechile animalului care a fost nevoit să-şi întoarcă capul şi să se scuture.
- Vezi dumneata, ce aş putea eu face cu aşa un animal? a spus străinul. Nu vreau să spun că n-aş avea nevoie de el, dar la ce să-l folosesc? Barem cal să fi fost, un căluţ, a spus el cu gingăşie de parcă ar fi vorbit el însuşi unui mânz.
- Da’ nu ţi-am spus eu că-i măgar! a replicat doamna Katharina cu glasu-i ferm şi ţipător ce nu promitea nimic bun.
- Ba da, cum să nu, a răspuns bărbatul coborându-şi ochii. Un măgar, cum să nu, dar un măgăruş aşa mititel!
- Doar n-aţi vrea ca măgarul să fie cât cămila! se stropşi coana Katharina.
- Vă ţineţi de glume, ha, ha, fireşte că un măgar e un măgar. Dar există măgari mai mari şi măgari mai mici şi chiar din aceia mărunţei. Eu am văzut deja câţiva din aceia mărunţei!
- Na c-o spui şi dumneata! spuse Katharina plină de triumf. Bărbatul îşi întinse şovăielnic mâinile după portofel. A scos trei bancnote, nou-nouţe şi foşnitoare, le-a numărat de două ori, le-a vânturat prin aer, şi le-a mai forfăit iarăşi un răstimp.
Apoi şi-a petrecut un braţ scurt şi grăsuţ în jurul lui Muli, iar animalul a boncăluit în trecere pe lângă Andreas. Katharina privea prin el de parcă ar fi făcut parte din cadrul uşii.
Andreas a întovărăşit măgarul cu ochii până la poartă. Bărbatul s-a mai întors o dată şi a salutat.
- Toate bune, a zis el.
Andreas a şchiopătat după el. A privit până la capătul străzii. Uite-l şi pe bărbat cu Muli tropâind alături la marginea trotuarului, aproape de bordură, scumpul animăluţ, făptură mică şi călduroasă. Avea nişte ochi aurii, iar trupul ei sur ascundea o inimă omenească.

XI

Ziua în care Andreas era menit să apară în faţa instanţei de judecată răsări ca o zi obişnuită, ca toate zilele care au precedat-o. Noaptea Andreas a petrecut-o fără perne şi îmbrăcat pe canapea unde i-a încolţit în minte o cuvântare grozavă al cărei rezultat nu poate fi niciun altul decât că v-a primit scuze, iar domnul, poliţistul şi conductorul vor fi închişi. Dimineaţa îl linişti pe Andreas. Audierea era fixată pentru ora zece. E aproape cert că pe la ceasul douăsprezece Andreas va părăsi clădirea tribunalului triumfător şi cu licenţa în mână.
Soarele lumina ceva mai cald, iar îngheţul fusese străpuns. Zăpada se topea. Se scurgea de pe acoperişuri cu o melodie dulce şi optimistă. Într-adevăr, chiar şi-o vrabie se puse pe cântat. Clemenţa naturii era una şi aceeaşi cu iertarea lui Dumnezeu.
Andreas nu s-ar fi bizuit pe semne de acest fel dacă ar fi ştiut ceva mai multe despre legile statului. N-avea niciun habar că roţile bine unse ale acestei maşinării se mişcau uneori – şi mai ales în cazurile mărunte - independente unele de altele, şi măcinau, fiecare separat, victima pe care le-a pus-o la îndemână hazardul. Din cauză că nu doar curţile, ci şi autorităţile poliţieneşti au dreptul să administreze pedepse şi cine şi-a găsit de-a face cu ele, tot de ele trebuie sancţionat. Din punctul de vedere al poliţiei Andreas se făcea vinovat de o „încălcare” obişnuită şi pe cale de consecinţă nu mai era îndreptăţit la o licenţă care i-a fost acordată prin bunăvoinţa statului. Prin urmare Andreas trebuia să fie înainte de toate interogat.
Aşadar în vreme ce se pregătea pentru lungul drum spre tribunal, s-a deschis uşa şi a intrat un agent de poliţie să îl conducă pe Andreas la interogatoriu. În ignoranţa sa catastrofală în ceea ce priveşte organele justiţiei, Andreas a confundat poliţistul cu un trimis de la tribunal şi a afirmat că termenul de judecată a fost fixat pentru ora zece. Agentul a cerut să vadă chemarea la înfăţişare, i-a explicat lui Andreas enorma diferenţă cu aerul unui expert, şi-a răsucit mustaţa bălaie şi în cele din urmă a zis:
- Ordinu-i ordin! Asta vrea să însemne că el n-are ce face şi e obligat să ducă la îndeplinire ordinul de a-l escorta pe Andreas la poliţie. L-a sfătuit să-şi arate citaţia în faţa comisarului.
Andreas Pum se consolă. Presimţea, ce-i drept, o nouă nenorocire. Însă bunul simţ îi spunea că statul e responsabil pentru propriile greşeli şi că cetăţeanul nu e îndrituit să semnaleze autorităţilor propriile lor contradicţii. Aşa că se duse. Pe drum, îi povesti agentului prietenos întreaga păţanie. Bărbatul a râs tare şi din toată inima, ochii lui albaştrii scăpărau, iar dinţii săi laţi şi albi licăreau.
- O să scăpaţi basma curată! a susţinut el. Iar Andreas a mai prins curaj. La poliţie a fost nevoit să aştepte. Fie că funcţionarul care l-a convocat era absent, fie că era ocupat cu alte treburi. Ceasul de pe peretele gol al comisariatului arăta nouă şi jumătate. Andreas se apropie de bariera în spatele căreia un bărbat în uniformă copia nume şi date de pe cartonaşe galbene pe unele roşii şi a spus:
- Scuzaţi-mă!
Bărbatul în uniformă a continuat să scrie. Ajunsese la litera K şi nu voia să fie deranjat. Şi-a întors capul de-abia după ce-a întors la pagina care începea cu L:
Andreas i-a arătat citaţia. Cel în uniformă a întrebat acuma ce mai e de parcă ar mai fi trăit o groaznică dezamăgire în ceea ce-l priveşte. Andreas a povestit incidentul în cele mai mici amănunte. În încăpere aşteptau două prostituate care au izbucnit în râs.
Cel în uniformă a împăturit înapoi citarea şi a zis:
- Aşteptaţi! Apoi s-a reapucat de scris. Într-un târziu s-a deschis o uşă, iar vocea unui bărbat nevăzut a strigat:
- Andreas Pum!
Andreas a păşit în faţa unui domn şi a făcut o plecăciune la care cârja i-a alunecat puţin, aşa că s-a prins cu mâna de biroul îndărătul căruia se afla inspectorul.
- Nu, nu! a exclamat acesta.
- Vă rog să-mi permiteţi, s-a bâlbâit Andreas, am aici o citaţie!
- Asta o ştiu, a replicat domnul, răspundeţi numai când sunteţi întrebat!
Şi a început să citească raportul poliţistului care îl legitimase pe Andreas. Când a ajuns la locul unde era pomenită legitimaţia a ridicat niţel documentul ca să-l poată citi şi Andreas:
- Aşa stau lucrurile? a întrebat comisarul.
Era un bărbat tânăr cu un guler înalt şi ţeapăn şi o faţă minusculă. Bărbia lui ascuţită ameninţa să dispară înlăuntrul gulerului. Vorbea cu o voce spartă. În tot acest timp îşi netezea pieptănătura cu ambele mâini, iar cu buricile moi ale degetelor îşi potrivea cărarea.
- Da, a răspuns Andreas, dar nu întocmai.
- Atunci cum? a întrebat comisarul.
Andreas şi-a povestit păţania a treia oară. Apoi şi-a scos iute citaţia şi i-a arătat-o ofiţerului. Acesta s-a uitat la ceas şi a spus:
- Prea târziu, de ce n-aţi spus aşa din capul locului?
- Şi acum ce să fac? a întrebat Andreas.
- Întâi să rezolvăm treaba dumitale aici!
- Şi asta cât o să dureze?
- Nu te priveşte pe dumneata! a răcnit comisarul. Nu te priveşte, a repetat el şi a sărit în picioare. A început să se plimbe de colo-colo prin încăpere. A lovit cu pumnul în birou şi a strigat:
- Câtă neruşinare!
Andreas a simţit cum i se urcă sângele la cap. L-a cuprins o ură năprasnică faţă de funcţionar şi s-a zbuciumat într-atât, că l-a apucat tremuratul. A lovit cu cârja în pardosea. Gura i s-a umplut de salivă. A scuipat.
Funcţionarul şi-a încleştat pumnii. Andreas îl vedea ca de la depărtare. Comisarul a strigat. Andreas i-a auzit ţipătul mult diminuat. Dinaintea ochilor vedea cercuri roşii. Şi-a ridicat cârja şi a lovit într-un abajur. S-a spart clănţănind. Doi oameni s-au năpustit peste Andreas.
- Douăşpatru de ore! a zbierat funcţionarul. Apoi i-a înmânat actul lui Andreas Pum unui conţopist, a suspinat: - Licenţa e retrasă! - şi a zis - Următorul!
Şi în timp ce era condus prin curtea clădirii înspre arestul pentru delicte minore, Andreas se goli de toate gândurile. Ca şi cum i-ar fi deşertat cineva ţeasta. În capul său era un pustiu dureros.

XII

Celulele păreau să fie vârâte undeva adânc în pământ. Andreas se găsea în semiîntuneric. A rămas lângă uşă. A auzit ţăcănitul cheilor. Era ca şi mort. Soarele s-a stins. Iar zilele s-au pierdut pe veci, împrăştiate irevocabil asemeni unor perle mari care s-au rostogolit la depărtare unele de altele. Viaţa nu se mai întoarce îndărăt. S-a gătit. N-a mai rămas nimic. Ochii i s-au stins. Peste toate văzute şi jucate odinioară s-a coborât cortina. În spatele ei păleau imaginile lucrurilor, animalelor şi a oamenilor. Muli, măgăruşul, a murit după colţul în care s-a făcut nevăzut. L-a cumpărat arătarea roşcată şi bucălată a morţii şi l-a strangulat cu un braţ scurt şi grăsuţ. Katharina a murit, Kathi, femeia cu şolduri late şi sâni mari. Anna a murit, fetiţa cu coada subţire de cal. Funda mare, albă cu aripioarele lungi era un vampir care şedea pe capul copilului. Spitalul, războiul, camarazii, inginerul Lang, Willi, nevasta, caterinca, tramvaiul au fost șterse cu un burete imens de parcă n-ar fi fost decât un desen făcut de copii cu creta. Îi adiau prin memorie doar ca nişte contururi fragile, mistuite. Depozitul de cherestea se ridica din penumbra celulei de parcă l-ar fi zugrăvit pe pânză un pictor rapid cu tuşe frenetice de penel. Iată-l şi pe Kastor, câinele flocos, cu ochii verzi-licăritori ce strălucesc fosforescent în noapte, cu coada sa stufoasă care pare mereu să sfădească ca mişcările din arătător ale unui tată, păşitul său vătuit ca un mers pe covorul nopţii. Acolo se afla gardul, lăcuit maro şi mirosind a creozot, sfârşind în partea de sus cu trei rânduri de sârmă cu mici ţepuşe şi colţi asemeni unei dentiţii de fier. Luna răsare dinapoia unui maldăr de scânduri şi se caţără peste nişte şipci scoase înafară pentru a se revărsa peste curte şi argintuieşte rumeguşul întins ca o nea peste pământ. Iar Andreas se plimbă de-a lungul gardului, arme şi chei zăngănind, cu câinele ba în spate, ba alături, ba în faţă. Când se ostoieşte, se aşază pe jos, îşi reazămă spinarea de gard, iar privirea-i obosită îi alunecă peste burtă, genunchi şi bombeul cizmelor.
Când aude un sunet, câinele mârâie, iar el se ridică prudent cramponându-se de armă şi chei, şi merge pâş-pâş, pâş-pâş aidoma unui animal pe urma prăzii, iar cizmele nu mai scârţâie fiindcă nu le îngăduie picioarele. A fost un bun paznic de noapte, Andreas Pum, şi asta ar fi trebuit să rămână
Dar şi-a pierdut un picior.
Şi-a pierdut o bucată din sine şi tot trăieşte.
E posibil să-ţi pierzi o bucată importantă, valoroasă, stringent necesară a sinelui şi totuşi să trăieşti în continuare. Mergi pe două picioare, apoi pierzi pe drum o jumătate de la genunchi în jos ca pe un briceag, din buzunar, şi mergi mai departe. Nu te doare, nu se vede sânge, nu era carne, oase, vene. Să fi fost lemn? O cârjă? O cârjă naturală? Mai bine plămădită ca una artificială, silenţioasă asemeni cauciucului şi puternică asemeni oţelului?
Puteai să pășeşti neauzit sau cu cea mai mare larmă. Puteai să tropăieşti cu ambele picioare. Puteai să ţopăieşti. Puteai să ţii un picior în mână. Puteai să alergi cu amândouă odată. Puteai să faci genoflexiuni simple şi adânci. Puteai să faci sport.
Asta şi multe altele acum nu le mai putem face. Cât timp a trecut de când nu mai putem pune liniştit un picior înaintea celuilalt? Fiecare dintre paşii noştrii răsună şi hăuieşte. Venim cu zvon şi plecăm cu tămbălău. Suntem permanent înconjuraţi de zarvă. Cârja face găuri în cugetele noastre. Oameni cu două picioare se îmbulzesc peste noi.
Cei pe două picioare sunt duşmanii noştri. Biped e şi domnul cu nasul strâmb de pe platformă. Biped e şi conductorul clănţău. Biped e şi poliţaiul mitocan. Biped e şi comisarul cu bărbia ascuţită. Bipedă e şi Katharina. Bipedă e şi arătarea morţii cu obrazii roşii care a luat-o pe Muli. Bipezii sunt „păgânii”.
Andreas însuşi a devenit un păgân. A fost arestat. Licenţa i-a fost retrasă. A devenit, fără vină, păgân. Cum altfel să ajungă în arest?
În celula asta spaţioasă se mai află şi alţii. Nu încape îndoială că sunt asasini hoţi şi lichele fără scrupele şi Dumnezeu.
Dar mai sunt de asemenea şi păgâni cum e şi Andreas. Nu le poartă pică. E drept el n-a furat, dar l-a pierdut pe Dumnezeu.
Pe Dumnezeu îl poţi pierde. Poate S-a desprins de la încheietura genunchiului.
- Ce stai în picioare? l-a întrebat un bărbat aşezat pe o cutie întoarsă cu fundu-n sus. E loc destul pentru oameni fini.
Andreas s-a aşezat.
- Eşti invalid? l-a întrebat bărbatul.
- Da!
- De ce porţi tinicheaua aia la piept?
- Nu ştiu.
Peste ei s-a întins tăcerea. Din străfundurile celulei a plutit prin aer glasul răguşit al unui beţiv:
- Ţigări ai?
- Da.
Din întuneric se materializă o siluetă şi înotă mai aproape despicând obscuritatea.
Erau trei bărbaţi. Andreas avea cinci ţigări. S-au pus de acord să le fumeze împreună.
- Eşti nou p-aci! a spus bărbatul cu glasul răguşit.
- Dă-ncoa’ tinicheaua! a strigat un altul.
Cel de-al treilea s-a îndreptat spre Andreas, i-a smuls decoraţia din piept şi a dus-o mai aproape de ochi s-o cerceteze.
- Na că ţi-au dat o cataplasmă să te oblojeşti! a spus el.
- Care paragraf? a întrebat răguşitul.
Răguşitul era un „jurist”.
Cineva i-a tălmăcit spusele:
- Vrea să ştie pentru ce-ai de ispăşit!
Andreas a zis:
- Nu ştiu. N-ar trebui să fiu aici. Azi îs citat la tribunal! Îşi arătă citaţia.
„Juristul” o citi. Şi-a aprins de pantaloni un chibrit pe care-l ţinea slobod în buzunar. Tre’ să te zoreşti, omule! Cât îi ceasul?
- E prea târziu, a spus Andreas.
- Apăi eşti ca şi-nfundat!
- De ce?
- Fiindcă n-ai fost prezent. Instanţa nu ştie nimic de poliţie şi poliţia nu ştie nimic de instanţă. Dacă eşti inculpat şi nu te prezinţi la audiere, mâine te vezi condamnat. La urma urmelor ce-ai făcut?
Andreas a descris incidentul din tramvai.
- Da, a zis răguşitul, intră la ameninţări fizice la adresa unui reprezentat al autorităţii publice. Fără îndoială limbaj injurios la adresa funcţionarilor publici. Poate fi vorba şi de opunere de rezistenţă la arest. Dacă oficialii spun că ai dat în ei, tribunalul o să pronunţe: un tip turbat! Şase săptămâni! Ar fi trebuit să te duci!
- Dar m-au adus aicea!
- Atunci nu mai fă cale întoarsă! Şi scapi şi de răcoare. Pentru mine şase săptămâni îs un mizilic! Da’ nu şi pentru tine! Din ce trăieşti?
- Am licenţă de flaşnetar!
- Vinde-mi mie caterinca!
- Da’ tre’ s-o iau de-acasă!
- O iau eu pentru tine! Unde stai? Dă-mi vreun semn pentru cucoana ta ca să mă poată recunoaşte.
- Mai vorbim şi mâine, a spus Andreas.
- Eşti ditamai tâmpitul! a spus răguşitul. Ai făcut totul de-a-ndoaselea. Eu i-aş fi depus plângere penală domnului. Numai să ştii cum s-o învârţi. L-aş fi bătut şi pe urmă l-aş fi denunţat la poliţie. Cum arăta? Nu ştii când dai nasul cu el că lumea-i mică şi rotundă.
Însă Andreas nu ştia exact semnalmentele.
Ceilalţi au adormit. Unul după altul au început să sforăie.
Andreas nu s-ar supăra dacă l-ar închide şase săptămâni sau chiar mai mult. I-ar plăcea să fie închis pe viaţă.
Aşa ori aşa tot un puşcăriaş eşti, Andreas Pum! Legile se întind asemeni unor capcane pe drumurile pe care păşim noi, sărmanii. Şi de-am poseda o licenţă, tot ne pândesc poliţiştii de după colţuri. Suntem mereu prizonieri, şi la mila statului, a celor cu două picioare, a poliţiei, a domnilor de pe platformele tramvaielor, a femeilor şi a celor care cumpără asini.

XIII

În dimineaţa următoare, Andreas Pum a primit o ceşcuţă cu cafea şi o bucată de pâine. Şi-a luat la revedere de la cei trei bărbaţi.
- Vezi ce faci să nu mai ajungi aici! l-a muştruluit răguşitul.
Când Andreas a ieşit în stradă, a crezut că lumea a fost rezugrăvită şi renovată şi nu se mai simţea ca acasă; e ca şi cum ai păşi ca un străin într-o cameră ai căror pereţi au fost vopsiţi cu altă culoare. Mişcările oamenilor, vehiculelor şi a câinilor se făceau stranii şi stupefiante. Ciudaţi erau mai cu seamă bicicliştii care în agitaţia unei pieţe aglomerate se purtau aidoma unor pitulici lucioase printre autobuzele mari, tramvaie, camioane şi birje cu coviltir negru. Un automobil auros traversă piaţa duruind, hârâind şi mugind. Pe laterale scria cu litere roşii ţipătoare: „Fumaţi numai Jota”. Era maşina nebuniei. Şedea înăuntru împrejmuită de patru pereţi auroşi pictaţi cu roşu, iar suflarea sa pufnea molipsitor printre zăbrele. „Ce curios că de-abia acum le-am legat cap la cap”, se gândea Andreas. Din maşina asta se întinde peste lume sminteala. De mii de ori a trecut pe lângă mine. Cât de prost am mai fost! Cum să fie camionul poştei! Ce-are a face poşta cu ţigările roşii jota! Ce să se singhisească poşta de ce ţigări fumează oamenii?
Andreas descoperise o mie de lucruri extraordinare. În vârful unei coloane pentru afişe se află o giruetă. Înfăptuieşte mici piruete de parcă nu se poate hotărî în ce direcţie s-o ia. Când te apropii şi o priveşti, îi auzi zăngănitul încet în miezul gălăgios al pieţii. Ce caută o sfârlează taman în vârful unui stâlp publicitar? Un semn al nebuniei generale? Ce altceva să fie? E de datoria unei coloane cu afişe să arate direcţia vântului? Sau să anunţe conferinţe, reprezentaţii teatrale şi concerte?
Andreas îşi înălţă ochii deznădăjduitor înspre cer, întrucât dorea să scape de sminteala pământului. Căci cerul e de un albastru limpede, nemuritor, iar culoarea lui e pură ca înţelepciunea lui Dumnezeu, iar norii eterni îl cutreieră. Astăzi, însă, norii se potopeau în feţe schimonosite; măşti groteşti se perindau prin văzduh, iar Dumnezeu se scălâmbăia în fel şi chip.
Deoarece lumea s-a schimbat, Andreas şi-a propus să nu se mai singhisească de ea şi să nu se mai întoarcă la închisoare.
Îşi aruncă privirea pe partea stângă a pieptului. Şi-a adus aminte că nu mai poartă crucea de război. Şi simţind, pare-se, nevoia de a înlocui decoraţia primită pentru viaţa lui trecută cu una nouă care să-i reflecte renaşterea cumpăni în minte cuvântul „păgân”, un cuvânt sfidător, care căpătă brusc un nou înţeles şi pe care şi-l acordă sieşi de parcă ar fi fost o distincţie.
Andreas Pum îşi conferi titlul de păgân. Cu multă bucurie s-a înşiruit printre cei din frăţia nelegiuiţilor. Se pregătea să meargă tiptil şi să fie cu ochii în patru atunci când trecea vreun poliţist. Andreas se furişa pe străduţele dosnice ale oraşului de parcă ar fi fost un asasin căutat.
Şi astfel, fără să vrea, nimeri în faţa vechii lui locuinţe. Era de parcă ar fi plecat doar ieri. Şi aşa cum obişnuia mereu să facă a bătut de trei ori în uşă cu bastonul fiindcă Willi dormea adânc. A auzit căscatul somnoros al lui Willi şi pocnetele oaselor lui puternice care răsună mereu atunci când Willi îşi întinde braţele.
- Ia te uită cine-i din nou aici! a zis Willi. Şi unde ţi-ai lăsat nobilul instrument?
Andreas prinse noi puteri la revederea lui Willi. Avea încredere în el ca într-un frate. Camera era cufundată în binecunoscuta-i semiobscuritate. Dinspre pereţi şi patul soios se revărsa un miros greu şi înţepător drag şi familiar. Şi aceeaşi beţie care-i cuprinde pe oamenii sensibili care după o îndelungată călătorie prin lume păşesc din nou pe pământul natal îl încerca acum şi pe Andreas.
Willi a acoperit masa cu o bucată de carton. După care a scos cârnatul pe care continua să-l achiziţioneze de la vechiul său furnizor de pe străduţa laterală. Într-o ceșcuţă de ceai turnă şnaps.
- Ieri am sărbătorit aniversarea lu’ Klara! a explicat el. Şi cu coatele proptite pe masă în faţa lui Andreas Pum, ascultă această poveste ciudată şi nemaipomenită care numai unui idiot ca beteagul ăsta i se poate întâmpla.
- Rămâi aici! a decis Willi cu siguranţa unui om în exerciţiul puterii care ştie să ia prompt o hotărâre. Să vedem dacă te-or găsi aici! a zis Willi curios sadea. După care s-a culcat înapoi.
Klara a fost şi ea din cale afară de uimită să audă povestea lui Andreas Pum.
- Deci pân’ la urmă ţi-ai pierdut nevasta, copilul şi tot tot ce-ai avut. – a zis ea, fiindcă avea o inimă blândă.
- Cum au venit, aşa s-au dus, a întregit Willi. Iar pe urmă a cântat prima strofă a unui şlagăr.
- Nu-ţi fă de lucru cu tribunalele astea idioate! a zis Klara cea cu inima blândă şi totuşi niţel fricoasă. Du-te şi ispăşeşte-ţi cele şase săptămâni!
Willi, însă, care nici nu voia să audă de atare concesiuni i-a dat una peste spate şi femeia a picat peste masă.
În acea noapte, Andreas dormi somnul surâzător, pur şi adânc, al unui copil.
Dimineaţa, însă, au apărut doi detectivi. Nu l-au găsit acasă la nevastă şi ea le-a spus de vechea lui locuinţă. A fost ridicat. L-au dus până la periferie şi încă o bună bucată de drum în afara oraşului.
Penitenciarul, o clădire urieşească cu multe turnuleţe zimţate din cărămidă roşcat-cafenie se găsea în apropierea întinselor ogoare.
Asfel se înălţa închisoarea, stăpânind peste şes, sfântă ca o biserică şi sumbră ca o fortăreaţă a legii.
Ultimul lucru din afară pe care l-a văzut Andreas a fost o pisicuţă. O fi poate a unui paznic. Alerga de-a lungul gardului care separa casa justiţiei de o potecă și purta în jurul gâtului o zgardă roşie cu un clopoţel strălucitor. Îi aducea aminte de o fetiţă.

XIV

Andreas s-a deprins foarte repede cu celula; cu umezeala ei acră, cu frigul ei pătrunzător şi cu griul haşurat care ţinea loc de lumină. Da, a învăţat să perceapă diferitele faze ale obscurităţii care caracterizau dimineaţa, seara, noaptea şi orele pâcloase ale amurgului. S-a ajustat întunecimii nopţii, ochii îi sfredeleau nepătrunderea astfel că devenea translucidă asemeni sticlei fumurii la ceasul amiezii. Storcea lumina din cele câteva obiecte printre care trăia pentru a le putea vedea noaptea, iar ele îi ofereau chiar şi contururile lor. A învăţat să deosebească glasurile întunecimii şi cântecul lucrurilor tăcute a căror muţenie începea să rezoneze de îndată ce ziua zgomotoasă asfinţea. Reuşea să audă foşnetul făcut de un asel-de-ziduri căţărător atunci când părăsea o porţie netedă de perete şi nimerea pe o bucată cu mortarul căzut care dezgolise cărămizile crăpate. Rumorile rarefiate ale metropolei care răzbăteau până la închisoare le recunoştea pe fiecare după tip, origine şi filiaţie. După cea mai infimă variaţie de sunet distingea natura, forma şi amplitudinea lucrurilor. Ştia dacă afară goneşte cupeul şic al unui particular ori pur şi simplu o droşcă solidă; ştia dacă calul are gleznele fine ale unui pur sânge ori copitele late ale unei mârţoage. Cunoştea diferenţa între trapul sprinten al armăsarului care trage îndeobște o trăsurică uşoară cu cauciucuri silenţioase şi cel al bidiviului care-şi poartă pe spate distinsul cavaler. Discernea pasul târât al bătrânului şi cel hoinar al iubitorului de natură; tropăitul săltăreţ al fetei zglobii şi tropotul determinat al mamei aferate. Urechile sale erau capabile să distingă între un plimbăreţ şi un drumeţ; între o constituţie fragilă şi una robustă; pe unul puternic, de unul slab. Căpătase miraculosul dar al orbilor. Urechea lui ajunsese să vadă.
În primele zile de arest se mai străduise încă să vadă peste gratiile ferestrei.
Trăgea banca de lemn sub fereastră şi nu se lăsa până nu prindea cu ambele mâini marginea de jos a zidăriei în care erau înfipte zăbrelele. Dar vai – avea numai un picior – cârja boantă se înfipse şi mai puţin în peretele drept, decât reuşise cu multă trudă piciorul său sănătos şi preţ de câteva secunde atârna cu toată greutatea agăţat de vârfurile degetelor sale încleştate spasmodic. De aici trupul său se legăna în aer, iar sufletul său, între nevoia de a vedea o fâşie scurtuţă de lume şi teama de a cădea şi a-şi găsi moartea. Nu mai trase o spaimă atât de mare. Deoarece niciodată – nici măcar pe câmpul de bătălie – nu a mai simţit cu atâta forţă cât de prețioasă este viața, rămăşiţele astea de viaţă pe care i le rezervase celula. Numai cu viclenie şi sforţări o mie, izbutea să smulgă o vedere scurtă a lumii de dincolo de geamul murdar dindărătul pătratelor mărunte ale gratiilor şi totuşi se întorcea împrospătat şi îmbogăţit la cenuşiul veşnic de jos de parcă ar fi gustat toate deliciile pământului. Aceste mici escapade înterprinse de ochii săi îl împăcau iar şi iar cu neîndurarea carcerii sale; îi demonstrau că nici măcar celula care-l fereca nu se afla în afara lumii şi că la rândul ei face parte din viaţă. Era, în definitiv, un olog şi nu un stăpân absolut al Pământului cum sunt cei cu două picioare. Nu tu mers fără zgomot, nu tu ţopăit, nu tu alergat. Dar de şonticăit, poate, iar mai târziu, peste şase săptămâni, peste şase săptămâni care au să treacă repede are să calce din nou pământul cu un singur picior.
Spera uneori să revadă pisicuţa pe care a întâlnit-o la intrarea-n închisoare. Dar ochii săi nu vedeau decât la depărtare coama pădurii întunecate de pin şi o fâşie îngustă de cer; câteodată o pasăre, un nor grăbit, şi o dată chiar aripile subţiri ale unui aeroplan pe care-l auzea hârâind mai mereu; şi asta pentru că în apropiere se afla un aerodrom. El însă îi ducea dorul pisicuţei. O zărise în ultima clipă a libertăţii sale. Noaptea urechea lui sensibilă percepea un clinchet lin şi amabil. Îşi închipuia că vine de la clopoţelul legat de gâtul animalului.
Dar îi pieri din minte curând. Nu se mai forţa să se prindă de perete. Celula devenise căminul său. O mie de imagini înfloreau din singurătatea sa. O mie de glasuri o umpleau. Vedea un porc care şi-a înţepenit râtul în gaura dintre portiţă şi peretele cocinei şi nu mai putea ieşi. Cunoştea această scenă. O văzuse în copilărie la unchiul său care era perceptor şi avea gospodărie la ţară. A văzut cuibul unei lebede în closet, un papagal legat de lanţ care încerca să-i ciugulească degetele; busola şi dintele de argint pe care tatăl său le ţinea la lănţişorul ceasului; naşterea unui fluture din învelişul străveziu şi firav al pupei dintr-o cutie de chibrituri umplută cu iarbă; anemone presate într-un ierbar; o carte de imnuri cu marginile aurite şi prima cravată din mătase roşie.
Andreas avea multe de făcut. Toate aceste imagini trebuiau puse în ordine. Aidoma unui copil pe fusceii unei scări, Andreas cel nou-născut urca sfielnic pe aceste amintiri. Îi părea că mai are multă vreme de urcat până să ajungă la el. Se descoperea pe sine însuşi. Închidea ochii şi se bucura. Şi dacă-i redeschidea asta însemna că a găsit ceva nou, o legătură, un sunet, o zi, o imagine. Se făcea că de-abia începe să înveţe şi că misterele se dezleagă dinaintea lui. Trăise, deci, patruzeci şi cinci de ani ca un orb fără să ştie de el sau de lume.
Lumea trebuie să fie altfel decât o văzuse el. O femeie care-l iubea l-a trădat într-un moment de necaz. Dacă ar fi cunoscut-o cât de cât, el n-ar fi permis să se producă aşa ceva. Dar ce ştia despre ea? Doar şoldurile, sânii, pielea, chipu-i lătăreţ şi mirosul duhnitor pe care-l expira. În ce crezuse? În Dumnezeu, în dreptate, în guvern. În război şi-a pierdut piciorul. A primit o decoraţie. Nu i-au procurat nici măcar o proteză. Ani şi ani a purtat crucea de război cu mândrie. Licenţa care-i îngăduia să învârtă prin curţi manivela unui minavet îi părea cogeamita răsplata. Dar într-o zi lumea s-a dovedit a nu fi aşa simplă pe cât crezuse el în simplitatea lui pioasă. Guvernul nu era drept. Nu-i persecuta numai pe jefuitorii asasini, pe hoţii de buzunare, pe păgâni. Evident că se întâmpla să decoreze şi pe jefuitorii asasini de vreme ce pe Andreas cel pios şi loial guvernului l-au închis la închisoare. Şi Dumnezeu la fel face: se înşală. Mai e Dumnezeu Dumnezeu dacă se înşală?
În fiecare dimineaţă deţinuţii penitenciarului ieşeau la plimbare în curte. Incinta avea un pavaj compact cu mici cărămizi şi nu zăreai nici cel mai mic firicel de praf sau de pământ. Un eveniment de senzaţie era o găină care se ivea des. O sută cinzeci şi patru de condamnaţi se tălăzuiau unul în urma celuilalt, cu capetele aplecate mereu de la dreapta la stânga, ştergându-se de cei patru pereţi. În mijloc umblau găina bălţată cafeniu cu alb şi un gardian care frământa în mână o nuia şi purta la şold pistol. Pe mâneca stângă, puşcăriaşii aveau însemnat numărul lor negru. Coloana începea cu unu şi se termina cu numărul o sută cinzeci şi patru. Parcurgeau careul curţii de patru ori şi ora se termina. Nu vorbeau unul cu altul. Se uitau nostalgici după găină. Din când în când câte unul surâdea. Cel cu numărul şaptezeci şi trei era Andreas Pum.
O dată a întrezărit în curte o bucăţică de ziar. În acea clipă paznicul privea în direcţia opusă. Andreas o ridică şi o îndesă în mână. Era foarte curios. Era ca şi cum ar fi apărut în celulă un om să stea de vorbă cu el. Poate că, chiar destul de probabil, acel petic de hârtie conţine o poveste haioasă sau stranie. A mototolit-o şi-a strâns-o între două degete. În acest fel putea să-şi ţină mâinile lipite de cusătura pantalonilor după cum dicta regulamentul. Plimbarea îi părea lungă, ora nesfârşită, curtea înspăimântător de imensă. În cele din urmă răsună fluierul gardianului. Andreas a intrat în celulă şi a aşteptat până i s-au obişnuit ochii cu întunericul. Apoi a despăturit hârtia, a tras banca sub fereastră şi a luat loc să citească:

„Anunţuri
Se anunţă logodnele domnişoarei Elsbeth Waldeck, fiica Prof. Leopold Waldeck cu Dr. med. Edwin Aro¬nowsky, domnişoarei Hildegard Goldschmidt şi a Dr. jur. Siegfried Türkel, domnişoarei Erna Walter şi a dlui Willi Reizenbaum. Directorul de bancă Willibald Rowolsky şi Doamna Martha Maria, născută Zadik, aduc bucuroşi la cunoştiinţă naşterea unui fiu. Doamna Hedwig Kalischer, născută Goldenring, anunţă cu mare regret trecerea în nefiinţă a soţului ei Leopold Kalischer, asociat la firma König, Schrumm & Kalischer, preşedintele consiliului de administraţie al asociaţiei producătorilor din industria chimică care a decedat după o îndelungă suferinţă la vârsta de 62 de ani. Domnul Johann Kotz anunţă decesul soţiei sale Helene Kotz. Asesorul şi directorul de mină Harald Kreuth aduce la cunoştiinţă moartea tatălui său Sigismund Johann Kreuth. În vârstă de 77 de ani, a încetat din viaţă după o îndelungată suferinţă Dr. med. Max Treitel, membru al comisiei pentru sănătate.

Andreas a întors pagina şi a citit:

Şi dacă într-adevăr aşa stau lucrurile e limpede din ce motiv a lăudat presa lui Poincare cu atâta asiduitate raportul ca fiind unul profrancez: ca să-şi acopere finanţatorii. Daily Mail, citând surse direct de la Paris, susţine ca fiind sigură...”

Aici hârtia se întrerupea.
Andreas Pum se strădui să-şi închipuie oamenii despre care aflase atâtea lucruri de importanţă crucială. Domnişoara Elsbeth Waldeck era blondă şi distinsă, fiică de profesor şi logodnică a unui doctor. Doctorul Siegfried Türkel era cel mai probabil avocat şi n-ar strica să facă cunoştiinţă cu el. Poate că nici nu mai ajungi la închisoare dacă-l ştii pe avocatul Türkel. Da, aşa trebuie să stea lucrurile: toţi cei a căror nume figurau pe acea hârtie erau prieteni unul cu altul. Doctorul Aro¬nowsky o trata pe doamna Martha Maria, născută Zadik, iar asesorul Harald Kreuth împrumuta bani de la directorul de bancă Willibald Rowolsky. Acesta, la rândul lui, era reprezentat la tribunal de avocatul Türkel care i-a făcut domnului Johann Kotz o vizită de condoleanţe. Numele săreau rândurile şi intrau în relaţii reciproce. Membrul comisiei pentru sănătate ajungea la directorul de mină, iar acesta la avocat. Numele erau vii şi căpătau chipuri omeneşti. Andreas privea foaia tipărită ca pe o cameră în care se găseau, se plimbau şi vorbeau toate aceste personaje.
Era mişcat de imagine. Îşi închipuia o societate extrem de strălucită. Îi părea că descoperise secretul universului. Era încredinţat că se află în acea celulă numai pentru că nu-i cunoştea pe aceşti logodiţi, născuţi şi morţi. De ce nu stătea scris la gazetă că domnul Andreas Pum, deţinător de licenţă, după ce a suferit o nedreptate şi nu a fost nici măcar audiat, a primit o condamnare la închisoare de şase săptămâni?

XV

Din această pricină Andreas Pum se simţea jignit. Andreas încerca umilinţa oamenilor care s-au pregătit pentru o carieră anume şi văd că sunt daţi la o parte. Era nedrept, era crud, impardonabil şi criminal că l-au aruncat la închisoare tocmai pe cineva ca el şi l-au silit să devină păgân. Cât timp trecuse de când Andreas, aproape cu demnitatea unui funcţionar, dar mai cu seamă cu evlavia unui preot şi licenţa în buzunar stătea la un colţ aglomerat de stradă să cânte imnul naţional împingându-i în aceeaşi măsură să-și iubească patria și să dea pomeni? Cât timp trecuse de când polițiștii îl interpelau și plecau salutând respectuos, fiindcă erau constrânși să recunoască dreptul lui Andreas Pum de a cânta imnul naţional?
Ce se întâmplase, la urma urmelor? Cum e cu putinţă ca lumea să se schimbe atât de repede?
Ah! Nu se schimbase deloc. Întotdeauna a fost aşa. Numai norocul face că nu eşti aruncat la închisoare! Dar destinul nostru e să le stârnim mânia şi să ne poticnim în hăţişul legilor care proliferează arbitrar şi sălbatic. Autorităţile adastă ca nişte păianjeni pândind din pânza deasă de ordonanţe şi e doar o chestiune de timp până ne prindem în ea. Şi nu-i îndeajuns că ne-am pierdut la un moment dat un picior. Suntem nevoiţi să ne pierdem şi viaţa. Guvernul, după cum am băgat de-abia recent de seamă, nu e ceva îndepărtat, care stă deasupra noastră. Are toate slăbiciunile omeneşti şi nicio legătură cu Dumnezeu. Am sesizat mai ales că nu e o putere compactă. Se împarte în poliţie şi tribunale şi cine ştie câte ministere. Un ministrul de război ţi-o putea decerna o medalie, dar poliţie tot te închide. Tribunalul poate să-l someze şi domnul comisar aşijderea. Şi aşa ajung unii păgâni şi anarhişti fără niciun Dumnezeu.
Uneori Andreas îşi punea în gând că ar fi necesar să se lase din nou audiat. Şi într-o zi când şeful închisorii inspecta celulele cum făcea de regulă săptămânal, Andreas i-a istorisit povestea sa. Directorul era un om foarte sever, dar credea că dăinuirea unui stat depinde de cantitatea de justiţie care este aplicată între graniţele sale. A luat o declaraţie de la Andreas Pum şi i-a promis că „va da curs chestiunii”.
Din acea zi, pieptul lui Andreas a nutrit o nouă, micuţă speranţă. Ce-i drept nu mai ştia încotro s-o apuce. Ce-i drept pierduse lucrul cel mai important de care are omul trebuinţă în libertate pentru a începe o nouă viaţă cu exuberanţă şi vigoare întru izbândă: şi anume credinţa, casa sufletului. Nici măcar corpul său nu mai avea sălaş. De Katharina avea intenţia să se despartă. Pesemne că ea înaintase deja actele de divorţ. Să se întoarcă înapoi la Willi? Să se facă cerşetor? Îi vor înapoia licenţa? N-ar fi mai bine să rămână de bunăvoie în celulă o viaţă întreagă?
Într-o zi s-a trezit cu noaptea-n cap. Nu ştia cât e ceasul, dar orişicum nu putea fi şase pentru că atunci erau sculaţi deţinuţii. Simţea o mare durere în zona în care piciorul i-a fost ferăstruit. Mai mult ca sigur că vremea se schimbase decisiv. Deodată a auzit un zgomot înfundat de picuri. Evident ploua.
Andreas s-a ridicat. Şi-a prins cârja şi s-a dus sub fereastră. Acum auzea ploaia desluşit. Dacă fereastra n-ar fi fost încastrată atât de adânc în zidărie ploaia ar fi bătut şi în geam. Când şi când un picur răzleţ nimerea una dintre zăbrele. Un singur lucru știa precis: că ploua.
Deodată din rămăşiţele anilor se înălţă o zi din copilărie. Se făcea că s-a sculat la miezul nopţii împins de nerăbdare şi neliniştire şi şi-a dat seama că înrăurirea iernii îndelungate s-a destrămat. Aşa cum odinioară de-abia aștepta sosirea dimineţii, tot astfel o aștepta și acum. Ce îl zguduise într-atât? Ani şi ani a trăit schimbarea orânduită a anotimpurilor şi de treizeci de ani venirea primei ploi nu i-a mai stors nicio emoţie. Trebuia să scotocească în trecut după copilăria pierdută.
Şi-a revăzut străduţa îngustă din orăşelul său natal care anunţa venirea primăverii trimiţând copiii să se joace şi scoţând butoaie mari să colecteze apa de ploaie; cum îşi curăţau jgheaburile pentru că erau înfundate şi cum ploaia se revărsa în ele şi dispărea sub pământ în bolboane nezăgăzuite, impetuoase, înspumate, gâlgâitoare; cum ploaia cu furie distrugătoare topea, spulbera şi nimicea resturile murdare de zăpadă de la marginea trotoarului.
Ah, se anunţa primăvara şi n-avea s-o vadă! Lumea se schimba şi el era închis.
În acea clipă la uşă a bătut gardianul, iar Andreas a strigat „prezent” cu atâta promptitudine, încât paznicul prevăzător a deschis uşa şi l-a privit pe Andreas cel îmbrăcat cu stupoare mefientă.
- Gata sculat? a întrebat gardianul.
- Mă doare aşa tare genunchiul! a răspuns Andreas.
- Azi nu se iese la plimbare! a zis vardistul şi a închis uşa.
Oh, de ce tocmai azi s-a anulat ieşirea.
Tenebrele se luminau prefăcându-se încet-încet în obişnuitul cenuşiu. Se făcea zi. Ploaia se potolea. O pasăre a început hodoronc-tronc să ciripească, apoi un stol întreg. O liotă de vrăbii se îmbulzea în grătarul zăbrelelor. Ţipau şi băteau din aripi.
Andreas se uita la păsări şi zâmbea. Zâmbea înduioşat asemeni unui bunic care contemplă jocul nepoţilor. Nu i-a păsat de vrăbii până acum. Îi părea că trebuie să le întoarcă o favoare. De-ar putea să le hrănească cu firmituri de pâine.
Şi-a pus în gând să-l roage pe gardian.
Când i s-a adus mic-dejunul, i-a cerut gardianului să mai rămână preţ de o clipă.
- Auzi, a spus el, adă-mi o scară! Vreau să pun nişte firmituri de pâine la sărmanele păsărele.
Surpriza n-ar fi fost mai mare nici dacă Andreas l-ar fi rugat pe paznic să-i dea cheile de la celule. Omul lucra în această închisoare de douăzeci şi şase de ani. Şi din miile de deţinuţi care i-au încăput pe mână niciunul nu a mai dat glas unei dorinţi atât de smintite. Cu tipica-i suspiciune profesională devenită a doua natură, gardianul a bănuit mai întâi o viclenie a prizonierului. L-a luminat pe Andreas cu lanterna pentru a-i studia chipul.
- Cum ţi-a venit o aşa idee? a spus gardianul.
- Mi-e milă de sărmanele păsărele! a zis Andreas, iar vocea sa era atât de tremurătoare, încât gardianul începu să creadă că Andreas a înnebunit.
- Lasă glumele! a spus el. Dumnezeu poartă de grija păsărelelor. Ţine-ţi pâinea preţioasă pentru tine!
- Chiar crezi? a întrebat Andreas. Ești aşa sigur că Dumnezeu se va îngriji de ele?
- Asta nu-i treaba ta, a replicat angajatul. Şi nici a mea. Pentru ce avem legi? Cunosc regulamentul. Introducerea de scări în celulă e strict interzisă. Dacă ai probleme cu capul trebuie să te prezinţi la doctor! Dacă vrei, te înscriu pe lista vizitelor medicale. Şi dacă domnul director ți-o permite o să poți hrăni chiar şi păsărele. Dar pentru asta trebuie să înaintezi o cerere.
- Vreau să înaintez o cerere! a spus Andreas.
Angajatul i-a însemnat dorinţa în registru. După o oră a adus hârtie, cerneală şi un pupitru.
- Na acum scrie-ţi cererea! Directorul spune c-o primeşte.
Andreas a solicitat ajutorul agentului. Acesta a aprins o lumânare şi şi-a pus ochelarii. Pe urmă a început să dicteze:

Către stimabila conducere a închisorii,
Subsemnatul solicit permisiunea de a pune zilnic pâine şi resturi de mâncare la fereastră pentru vrăbii şi alte specii de păsări.
Semnătura: Andreas Pum, actualmente deţinut.

Gardianul vârî cererea în buzunar.
După-amiaza a venit doctorul. Acesta avea câteva dubii în ce priveşte sănătatea mintală a lui Andreas Pum. A început să stea de vorbă cu prizonierul. Andreas a profitat de ocazie pentru a-i istorisi şi lui povestea sa.
Doctorul îl consolă. Directorul, spuse el, va da curs chestiunii. Andreas să aibă încredere.
- Însă nu ţi se va permite să dai de mâncare la vrăbii! E prea mare bătaie de cap. Doară n-o să-i aducă o scară în celulă!
- Apăi pentru ce-am mai scris cererea aia?
- Aşa cere regulamentul. Dacă aveţi vreo dorinţă trebuie să ne-o înaintaţi în scris. Dar asta nu înseamnă că va fi îndeplinită! Doctorul zâmbi. Era un domn bătrâior, trupeş, cu un început de barbă cenuşie pe obrazi şi bărbie dublă. Purta o pereche de ochelari demodaţi cu ramă aurie.
- Lasă-l pe bunul Dumnezeu să se ocupe de păsări!
- Vai, domnule doctor! a spus Andreas cu tristeţe. Unii zic: Să te ajute și Dumnezeu! Dar Dumnezeu nu ajută!
Doctorul zâmbi din nou:
- Nu-i sănătos s-o faci pe-a filosoful! Nu-ţi ajung puterile pentru asta. Tre’ să ai credinţă, amice! Medicul înţelesese deja că are de-a face cu un nebun şi mai ştia că e inofensiv. De altfel, omul mai avea de ispăşit doar trei săptămâni. Aşa că s-a hotărât să-l lase pe Andreas în seama lui şi a gândurilor sale filosofice. Pe deasupra, astăzi doctorul aştepta vizita unei nepoate. Trebuia s-o ia de la gară şi să treacă mai întâi pe acasă. Şi fiind un filantrop a dat mâna cu Andreas.
Mai târziu, să fi fost înainte de căderea întunericului, Andreas a văzut cum afară cerul se luminează. Prin gemuleţul mic şi murdar putea să zărească chiar şi o fâşie din albastrul licăritor. Iar vrăbiile lărmuiau iarăşi.
Apoi a perceput duruitul uşor al unei trăsurici ce se putea auzi în fiecare zi la aceeaşi oră.
Cu toate că era doar februarie, presupunea că mugurii sălciilor şi a nucilor se măriseră destul de mult. Se gândea la ele cu aceeaşi gingăşie pe care mai-nainte o încercase pentru vrăbii. Şi-a promis să se aventureze într-o plimbare lungă de cum va fi eliberat.
În acea noapte somnul se lăsa aşteptat. Genunchiul îl durea. Afară şi pe coridoarele lungi ale închisorii vântul bătea cu turbare.
În ziua următoare a fost o nouă inspecţie. Directorul a spus că lucrurile decurg bine. În două săptămâni ar putea fi lămurite. Prin urmare, Andreas ar scăpa c-o săptămână mai devreme. Ar putea începe o nouă anchetă şi Andreas s-ar putea plânge la tribunal. Nedreptatea va fi sesizată, iar Andreas va fi achitat. În orice caz, el, directorul, îi va scrie un certificat excelent. N-a mai scris nimănui un aşa certificat. Cât despre hrănirea vrăbiilor, acest lucru nu e posibil aici. La urma urmei, penitenciarul nu-i o asociaţie de protecţie a animalelor.
În acea clipă, domnul director a observat că oala în care Andreas îşi făcea nevoile nu se afla în apropierea ferestrei, ci lângă bancă, şi pentru că domnul director iubea în aceeaşi măsură ordinea şi omenia a spus cu severitate:
- Să nu vă neglijaţi însă îndatoririle! Şi a adăugat întocmai ca Willi:
- Trebuie să păstrăm ordinea! Apoi a ieşit, iar în urma lui a zăngănit sabia gardianului.

XVI

Zilele treceau una mai frumoasă ca alta. De asta nu-ţi dădeai seama doar în curte în timpul plimbărilor regulamentare. De altfel, în curte nu prea izbuteai să-ţi dai seama. Şi asta deoarece aerul ei era lânced şi, deşi peste pereţii ei înalţi se boltea cerul, părea că s-a întins peste el un tavan nevăzut. Soarele nu pătrundea niciodată în curte. Din acest motiv cărămizile erau mereu umede de parcă asudau. Era ca o maladie a pavajului.
În fiecare zi, vrăbiile veneau cârduri-cârduri prin faţa geamului de la celulă ca şi cum ar fi vrut să-i amintească lui Andreas de promisiunea făcută. Îl durea acest lucru. Îşi înălţa ochii cu tristeţe şi privea făpturile mici şi gălăgioase. Le ţinea alocuţiuni mute, iar inima-i vorbea cu animalele fără ca buzele sale să se mişte. Păsărelele mele dragi, timp de zeci de ani v-am fost străin şi mi-eraţi la fel de indiferente ca balega de cal de pe mijlocul drumului din care vă hrăneaţi. Ce-i drept v-am auzit cum ciripeaţi, dar mi-ar fi fost totuna dacă zumzăiau bondarii. N-am ştiut că puteţi suferi de foame. De-abia dacă aveam habar că și oamenii, semenii mei, suferă de foame. De-abia dacă ştiam ce e durerea, cu toate că am trăit războiul şi am pierdut un picior de la genunchi în jos. Poate că n-am fost cu adevărat om. Sau poate că eram bolnav şi inima-mi era adormită. Asemenea lucruri se mai întâmplă. Inima poate dormi multă vreme şi bate poc poc, dar în rest e ca şi moartă. N-am gândit cu bietul meu cap. Natura nu m-a blagoslovit c-o inteligenţă ascuţită şi mintea-mi slabă a fost înşelată de părinţi, de şcoală, de profesori, de domnul sergent major şi de domnul căpitan şi de ziarele pe care mi le-au dat să le citesc. M-am închinat în faţa legilor ţării noastre fiindcă am crezut că au fost concepute de o raţiune mai mare ca a mea şi că îndeplinesc o dreptate mai mare în numele lui Dumnezeu cel care a făurit lumea. Ah! A trebuit să trăiesc peste patruzeci de ani ca să-mi dau seama ce orb am fost în lumina libertăţii şi să învăţ a vedea în bezna carcerii! Am vrut să vă hrănesc, dar mi s-a interzis. De ce? Pentru că niciun deţinut nu şi-a mai exprimat până acum această dorinţă. Ah! Aceia erau poate mai tineri, mai vioi, mai agili, şi când vă vedeau nu se gândeau la necazul vostru, ci la libertatea lor, păsările mele, iar eu ştiu de ce vă iubesc. Şi mai ştiu de ce nu vă cunoşteam când încă mai eram liber. Pentru că atunci, cu toate că n-aveam decât un picior, eram prost şi bătrân, şi mă asemănam cu voi şi n-aveam habar că o mie de închisori mă aşteaptă pândind din toate colţurile ţării. Vedeţi! Vreau să-mi împart pâinea cu voi, dar ordinea o interzice. Aşa zic oamenii temniţei. Ştiţi voi, păsărelelor, ce e aia: ordine?
Noaptea se agăţa de zi şi se topea iarăşi în cenuşiul victorios al dimineţii. Andreas conteni să mai numere zilele. Ani şi ani îl separau de viaţa lui trecută. Ani şi ani îl separau de libertatea apropiată. Şi cu toată că râvnea după ea, îi făcea bine să creadă că nu va mai apuca să-și vadă dorinţa împlinită. Se scufunda adânc în durerea sa şi se plângea ca pe un mort iubit. Îşi iubea suferinţele ca pe nişte duşmani fideli. Îşi ura anii trăiţi anterior ca pe nişte prieteni înşelători.
Într-o zi a fost eliberat.
Deşi i-a mulţumit umil şi modest directorului de penitenciar şi i-a strâns mâna când acesta i-a oferit-o, Andreas a resimţit ore întregi după aceea apăsarea grea a mâinii directorului asemeni unei puteri duşmănoase şi asemeni intenţiei statului şi a autorităţilor de a nu mai da drumul victimei. Andreas căpătase o neîncredere adâncă faţă de lege şi reprezentanţii săi şi începuse deja să se teamă de noua audiere. Nu-l trataseră nedrept din capul locului? Nu-l vor închide din nou? Se gândea că ar fi mai bine să fugă. Brusca imensitate deplină a lumii i se deschidea dinainte, vedea America, Australia şi ţărmurile străine ale Pământului; iar libertatea recâştigată îi era încă o temniţă, vedea ţara în care trăia şi care l-a făcut într-atât să sufere ca pe curtea unei închisori unde e lăsat temporar să se plimbe pentru a se întoarce ulterior în celulă.
Între timp, îşi croise drum până la gară şi, sfidător ca un copilaş, îşi procură un bilet la clasa a doua. Şedea întâia oară pe perne verzi, întinzându-se în voie într-un colţ de la geam şi sprijinindu-şi cotul pe pielea moale, umflată, şi se bucura că ocupă un loc care nu-i aparţine, că săvârşeşte o nedreptate şi că-şi arogă un drept care nu i se cuvine. Se răzvrătea împotriva legilor nescrise şi totuşi sfinte ale pământului şi ale căilor ferate, iar privirea sa sfidătoare le comunica pasagerilor cuminţi şi bine îmbrăcaţi că este un rebel. Îl evitau şi Andreas se bucura. S-a ridicat pentru că îi venise ideea că trebuie să profite de toate acomodările clasei a doua şi a pornit pe coridorul vagonului în căutarea toaletei. Era încuiată. L-a chemat pe conductorul ce moţăia paşnic în compartimentul său şi i-a ordonat cu vocea unui domn revoltat să deschidă closetul. Controlorul a strecurat chiar şi un cuvânt de scuză.
Andreas a intrat şi a ţâşnit imediat cu un pas înapoi. Din oglinjoara din faţa uşii îi întorcea privirile un moşneag cu barbă albă, cu chipul smead şi brăzdat de nenumărate riduri. Hodorogul ăsta îi amintea de un vrăjitor rău din basme care trezea respect şi teamă şi a cărui barbă de bunicuţ era însemnul unei iubiri înşelătoare, a unei bunătăţi prefăcute şi a unei onestităţi falsificate. Andreas avu impresia că-şi aminteşte culoarea ochilor săi: nu fuseseră ei albaştrii? Acum scânteiau c-o răutate verzuie. Aerul din celulă să-i fi alterat şi culoarea ochilor?
De ce taman ochii să rămână cum au fost dacă în câteva săptămâni părul castaniu a albit cu totul? Câteva săptămâni? Albul său impunător nu dovedea însă că a trăit ani întregi în închisoare?
Acum era un moşneag incapabil să mai ia viaţa de la capăt şi în apropierea morţii. N-avea de ce să se teamă de ea. Voia să se întoarcă de bunăvoie în închisoare şi să piară. Nu mai avea mult de trăit.
S-a întors. Ceilalţi s-au strâns pentru a-i face loc. Părea că vorbiseră despre el; prea repezită şi incredibilă le era tăcerea. Andreas privea pe geam ca cineva care călătoreşte spre moarte şi îşi ia rămas bun de la imaginile pestriţe ale Pământului. Andreas era un pic trist. Se uita la gardurile hidoase din scânduri şi la reclamele afișate cu durerea unei despărţiri pe vecie.
Şi cu toate acestea când a ieşit din gară în sufletul său s-a deşteptat o nouă speranţă. Revedea vârtejul vesel al metropolei agitate. Vedea dincolo de traficul maşinilor şi cailor şi oamenilor soarele cel nou al primăverii care vine. Chiar dacă era un schilod cu părul alb n-o să renunţe la sfidarea sa. Sortit morţii, rămânea în viaţă pentru a se răzvrăti: împotriva lumii şi autorităţilor, împotriva guvernului şi împotriva lui Dumnezeu.


XVII

Willi nu dormea, deşi era miezul zilei şi cea mai nimerită oră pentru un somn adânc. Andreas n-a trebuit să bată la uşă. Willi auzise păcănitul cârjei de pe hol. A deschis şi s-a speriat de părul alb.
Dar cu jovialitatea sfruntată care îi era proprie şi pe care Andreas o primi ca pe un ghiont prietenesc şi binevoitor în piept, Willi a scornit o glumă zgomotoasă şi binefăcătoare. L-a servit pe Andreas cu cârnaţi şi poante. A adus un foarfec mare, i-a pus lui Andreas un prosop în jurul gâtului şi cu mişcările unui bărbier a început să-i tuşineze barba. I-a tuns-o în pătrat conferindu-i demnitate. Andreas s-a privit în oglindă şi în faţa propriului chip a resimţit o frică reverenţioasă.
- Arăţi ca un director de orfelinat! a spus Willi.
După care a început să se îmbrace. Uimit peste poate, Andreas a zărit cum ieşe la lumină din întunericul şifonierului un costum cu carouri deschise la culoare, o pălărie maro tare cu o panglică lată, striată de mătase şi o cravată de mătase, galbenă ca soarele. Nu după mult timp, Willi arăta ca un manechin din ziarele de modă. Mâinile sale supradimensionate le-a vârât în mănuşi de piele cafenie a căror cusătură scârţâia uşor. Sub braţ ţinea un baston de bambus subţire şi elastic cu o măciulie aurită. Pe urmă Willi a zis:
- Rămas bun! Mă duc în control! Între timp ia şi dormi! Nu-ţi fă griji! A salutat cu pălăria şi a închis uşa. Apoi a plecat „în control”.
Într-adevăr, în ultimile cinci săptămâni viaţa lui Willi a luat o mare întorsătură. Se întâmplă uneori că ne apucă cheful de treabă şi de a câştiga bani chiar dacă din fire ne place să trândăvim. Fie că sosirea primăverii ne trezeşte nevoia de a face ceva, fie că natura noastră obosită de inactivitate cere o schimbare indiferent de anotimp – într-una din zile hazardul ne scoate din indiferenţa noastră, ieşim în stradă, ne întoarcem în lume pentru a ne face de lucru cu simţurile redeşteptate, proaspete şi odihnite.
Hazardul a fost cel care l-a scuturat pe Willi. Mereu avusese un spirit întreprinzător. Şi era conştient de înzestrările sale. Nu o dată se gândise să tragă foloasele din conjunctura acestei epoci. Remarcase cum diferiţi tineri cu mintea obtuză şi doar cu intenţia de a face parale porneau o afacere oarecare, de pildă vreun comerţ cu chibrituri ori cu săpunuri, şi agoniseau o avere. N-avea niciun rost să se ascundă pe veci de poliţie pentru vechile lui păcate. Se pricepea la falsificat paşapoarte, şi de mult nu mai arăta ca acum patru ani, când a dat o spargere în Basteistrasse. De altfel, nu mai lipeau fotografii cu el pe coloanele publicitare. N-avea pentru ce să se teamă. Toate gândurile astea i-au venit într-o noapte când Klara s-a întors acasă şi i-a povestit că bătrânul supraveghetor din toaleta bărbaţilor de la cafeneaua Excelsior murise. Klara i-a sugerat sfioasă să preia el postul, doar aşa, pentru un scurt timp, câteva săptămâni. Willi a refuzat. Venea primăvara. Începea stagiunea de curse. Aveai ce câştiga. Un om cu talentele sale nu se închide primăvara de bunăvoie la budă.
Pe nepusă masă l-a fulgerat o idee.
Willi a rămas plecat pentru trei zile. Mai întâi a făcut rost de capital dintr-o prăvălie în care o văduvă tare de urechi vindea boabe de cafea şi malţ. A fost o nimica toată. A intrat, s-a întins peste tejghea, a făcut-o pe-a amorezatul, a servit pe deasupra câţiva clienţi fără ca văduva să i-o ceară. Pe urmă a ajutat-o să închidă magazinul, a stins lumina, cu stânga a umblat pe sub fuste, în vreme ce cu dreapta a cotrobăit prin saltare. Apoi s-a abătut pe la cele mai mari cafenele din oraş; a vorbit cu managerii şi cu proprietarii şi a descoperit peste tot nereguli: toalete erau prost amenajate sau nu erau amenajate deloc, era oripilat de atât de primejdioasa precaritate a igienei şi făgăduia să se ocupe personal de problemă. Dimineaţa următoare a triat între invalizii şi nepricopsiţii de pe străzi şi i-a ales pe cei mai de încredere cu un ochi de expert şi o severitate de neînduplecat. Negăsind în acest fel decât puţine resurse, nu s-a dat înapoi de a face lungul drum până la azilul de bătrâni. Moşii şi babele care locuiau acolo erau mai de soi. Le-a iscălit nişte bileţele, le-a dat un mic acont, a dat o raită prin parfumerii, a comandat săpunuri, pile de unghii, pulberi de dinţi, bureţi şi perii pentru cafenelele mari şi odată ieşit, a descoperit că fără să vrea a luat cu el câteva sticluţe de colonie. Pentru a le pune la adăpost le-a dus iute acasă şi le-a aşezat sub formă de piramidă pe raftul de deasupra patului. Apoi a înştiinţat conducerile cafenelelor că a preluat „organizarea tuturor garderobelor şi a tuturor toaletelor pentru bărbaţi şi femei”. Trei zile mai târziu încasa primele venituri. Avea oameni în toate cafenele. Dacă toaletele le găsea deja ocupate, punea în ordine garderobele. Vizita organele în costumul său cadrilat, îşi agita bastonul, invita poliţiştii la un pahar de bere urmat de un rachiu şi primea câte o concesiune pe fainul nume: Wilhelm Klinckowström care aparţinea de fapt unui soldat căzut pe front şi ale cărui acte militare Willi şi le asigurase. Drept urmare îl chema domnul Klinckowström şi uneori mai adăuga un modest „von” înaintea acestui nume oricum graţios şi nobil. A închiriat „un apartament elegant mobilat” în cel mai distins cartier al oraşului, a achiziţionat o maşină de scris, iar Klara i-a devenit „secretară”. Venea în fiecare zi din vechea locuinţă în cea nouă şi învăţa încet-încet să bată la maşină. Willi dicta scrisori anodine cu glasul ridicat, iar uneori striga. Pe proprietăreasă o plătea punctual şi cerea curăţenie extremă conducându-se după deviza: trebuie să păstrăm ordinea! Klara a renunţat la slujbă şi la meseria ei nocturnă. Willi se dovedise a fi un cavaler atent şi fidel. În mai aveau de gând să se căsătorească. Willi cumpărase rochii, pălării de vară, pantofi cu toc din piele aurie şi ciorapi de mătase, pijamale şi sutiene din cea mai fină ţesătură. În fiecare dintre localurile „sale” Willi era bine primit şi servit cu generozitate. Era foarte folositor. Ştia să trateze cu poliţia, să facă rost la un preţ bun de muzicieni şi directori de orchestră. După ce într-o zi îi încolţise în minte ideea să emigreze în America de Sud, a început să povestească peste tot că a petrecut cinsprezece ani în Brazilia. Descria viaţa din Brazilia de-a fir a păr şi făcea un portret atât de minunat al ţării că tânjea tot mai mult să plece într-acolo. I-a împărtăşit Klarei planul său. De câteva săptămâni era foarte fericită aşa că era de acord cu orice. Şi-a amintit chiar de o mătuşă şi i-a făcut o vizită împreună cu Willi prezentându-l ca fiind soţul ei, domnul Klinckowström. Mătuşa primi apoi mici subsidii regulate. Afacerile înfloreau. Willi a cumpărat păpuşi din stofă şi mătase pentru toaletele doamnelor. Se vindeau bine. Lumea vedea cum în ultima vreme toate femeile, tinere sau mai mature, se întorceau de la toaletă cu păpuşi mari. Erau multe de făcut. Când şi când un moşneag smuls din toropeala bătrâneţii nu suporta agitata viaţă de noapte şi murea. Trebuia să facă rost de un înlocuitor. Unii erau escroci. Willi îi dădea pe mâna poliţiei fără nicio milă. Ordinea trebuia păstrată. Soarta lui Willi se schimbase într-o manieră cu adevărat miraculoasă. Devenise un domn pricopsit. Acum fura arar doar cât să-şi pună la încercare abilităţile. De cele mai multe ori făcea fără să pregete cumpărături „de cea mai bună calitate”. Îi plăceau fructele tropicale. Fuma trabucuri de Brazilia. Dintr-o obişnuinţă veche, mai purta încă în buzunar rozeta de box cu care trecuse prin multe păţanii. Era ras cu multă grijă şi cu timpul prinse gustul costumelor negre, moi, bine croite, de o distincţie discretă, făcute pentru el de cei mai scumpi croitori din oraş. Willi purta uneori şi monoclu, iar când scria, nişte ochelari cu ramă din corn care confereau chipului său expresia de netăgăduit a inteligenţei. Pentru că ochelarii-i plăceau, scria adesea prin cafenele chitanţe şi scrisori fără rost. În cele din urmă, i-a venit ideea să scrie articole la gazetă. Scrisese „Întâmplări din lumea interlopă” care purtau ştampila autenticităţii şi a cunoscătorului şi a căror neajunsuri stilistice erau corectate în redacţii. Willi mergea în vizită la redactori. Ca un brazilian cu state vechi şi om umblat nu era musai să scrie într-un stil impecabil. Asta se înţelegea de la sine.
Willi a decis să-l plaseze pe Andreas la Café Halali. Acest local era pe cale să-şi renege identitatea sa originară şi să reînceapă activitatea pe un nou fundament. Înainte fusese restaurantul preferat al bătrânilor vânători şi a celor care iubesc vânătoarea. Acum Willi a introdus o trupă. Bătrânii vânători au migrat treptat pe plaiurile veşnice ale vânătorii. O nouă clientelă, tineri şi fetişcane boite, au început să facă din el locul lor de întrunire. Proprietarul a dărâmat un zid şi din două camere liniştite a făcut una gălăgioasă. Willi a venit cu ideea să ridice pe la jumătatea peretului o estradă pentru muzicieni. Însă avea nevoie de autorizaţia de construire de la autorităţi. Autorităţi? Pentru Willi era o nimica toată. A primit permisiunea să construiască un balcon întreg. A făcut rost şi de bani pe o dobândă bună, primea comisioane de la ambele părţi. Pentru garderobă a convins o doamnă în vârstă de la toaletele publice care de cinci ani îşi urma trista profesiune şi tocmai ajunsese la o vârstă când sufletul femeiesc sărbătoreşte o primăvară târzie şi are nevoie de o schimbare. Mai lipsea numai un moş pentru toaletele domnilor. După părerea lui Willi, Andreas poseda nişte calităţi remarcabile pentru această meserie. Seara, Willi i-a arătat lui Andreas noul său apartament. L-a pus pe bătrân să jure că nu va mai pomeni niciodată de trecut. De azi înainte îi va spune domnul Klinckowström. Andreas era uluit de aceste schimbări majore. Zguduit de atâta magnificenţă începuse chiar să creadă că Willi era într-adevăr acel domn Klinckowström. Drept consecință a început să-i se adreseze cu acest nume a cărui strălucire cădea în parte şi pe persoana care-l pronunţa. Klarei îi zicea: stimabilă doamnă Klinckowström.
Willi a trecut apoi la o discuţie de afaceri:
- Unde-i uniforma ta cea nouă?
- Acasă la... ea, spuse Andreas.
- Du-te şi adu-o! a poruncit Willi. Dar lui Andreas îi era teamă. Aşa că Willi s-a hotărât pe loc să se ducă cu maşina la coana Katharina.
Uşa a deschis-o subinspectorul Vinzenz Topp. Willi a dedus că Andreas trebuie să-i mulţumească fantelui ăsta pentru ghinionul său. S-a prezentat ca fiind domnul Klinckowström şi a observat bucuros că prin trupul costeliv al subofiţerului trecu un fior şi că pieptul său se umflă uşor. La care a cerut hainele lui Andreas şi „restul proprietăţilor sale”. A ieşit la iveală că doamna Katharina vânduse de ceva vreme flaşneta. Noua uniformă era încă în casă. Willi a ameninţat că îi va da în judecată pentru vânzarea caterincii şi-așa a obţinut predarea imediată a uniformei. A fluierat, iar şoferul cu care convenise acest semn şi-a făcut apariţia. Willi i-a înmânat costumul, a rostit ameninţător un „bună seara” şi a plecat. Subinspectorul era convins că tocmai a fost vizitat de un om important. Dar uniforma de una singură nu era de ajuns. Andreas i-a povestit că nu mai are crucea de război. Willi a susţinut că fără decoraţii nu poţi să prestezi servicii la toaletă. Îi erau cunoscute corespondenţele secrete dintre latrinele publice şi patriotism şi ştia să aprecieze efectul decorativ al unui invalid medaliat la toaletă. În dimineaţa următoare, a achiziţionat dintr-un magazin de vechituri cinci decoraţii printre care o stea din aur ornamentată argintiu cu panglici dungate roşu-albastru, alb-roşu şi carmin. Andreas trebuia să le coase la piept.
Două zile mai târziu a intrat în serviciu la toaleta cafenelei Halali.

XVIII

Andreas Pum şedea între pereţii albi faianţaţi şi oglinzile până-n tavan, lângă un cântar albastru de persoane. Robinetele picurau la intervale regulate peste cele trei lavabouri din porțelan, iar acel susur picuit întrerupea liniștea albă, antiseptică creând impresia că picăturile timpului cad în bazinul eternității. Pe o măsuță se găsea un maldăr de prosoape aplatizate cu fierul de călcat și mai multe săpunuri care formau o piramidă artistică, înaltă și totuși sigură. Într-un dulap de perete cu geamuri puteai vedea flaconașe de parfum, jocuri cu zaruri, titirezi din alamă și oțel, un set de domino portabil și mici cărți de joc pentru scamatorii. Pentru toate acareturile, Willi primea un comision și Andreas trebuia să le vândă. Ca „toaleta” să fie mai interesantă, cafetierul a făcut rost de un papagal. Purta numele de Ignatz și avea o spinare verde cu irizații violet, o scufă roșiatică și un guler încrețit alb. De fiecare dată când intra un client, papagalul spunea „bună ziua” și „bună seara”. În răstimpurile de răgaz, îndeosebi după-amiaza, când nu venea nimeni, Andreas conversa cu pasărea inteligentă. Aveau multe să-și mărturisească, Andreas și Ignaz. Papagalul se afla într-o colivie cu portița deschisă, dar nu-i trecea niciodată prin cap să se aventureze mai departe de dulapul din perete care în partea de sus se încheia la mijloc cu o coamă triunghiulară.
Papagalul se cocoța adesea pe acel fronton, iar ciocul și-l freca meșteșugit cu gheara.
Andreas se gândea la vremea în care își dorise o asemenea pasăre pentru flașneta lui. Și a ajuns la concluzia că cele mai multe dorințe se împlinesc târziu când omul a îmbătrânit și nu-i mai trebuie aproape nimic. Papagalul era foarte înzestrat pentru muzică. Când în cafenea răsuna orchestra, începea să fluiere. Erau unele melodii care îi plăceau nespus și altele care îl agitau. Dacă auzea vreuna care-i era antipatică, își zbârlea penele, scufa de mătase roșie se umfla, iar el se pornea să bată atât de sălbatic din aripi, că penele colorate îi zburau, iar piramida de săpunuri se cutremura ușor. Lucru straniu, se întâmpla şi mai şi la redarea imnului național și a anumitor marșuri războinice. Ignaz era, pare-se, pacifist și într-atât de lipsit de patriotism că ar fi meritat să fie pedepsit. Andreas se bucura pe ascuns. Pentru că nici lui nu-i mai plăceau cântecele patriotice și își aducea aminte cu batjocură amară de timpurile când și el răspândea aceste melodii cu ajutorul flașnetei.
Da, da, Ignaz, suntem rebeli, și tu și eu. Din păcate, nu ne ajută la nimic. Fiindcă eu îs olog bătrân, iară tu o pasăre neputincioasă și n-avem cum schimba lumea. Dacă ar fi să-ți povestesc cât am suferit în viață, prin câte am trecut în război și închisoare, cum mi s-au deschis ochii în celulă și cum m-am hotărât în fine să devin un păgân forte și activ numai ca să văd în oglinda aia din tren că am îmbătrânit prea tare! Toți prietenii mei trăiesc, sunt tineri şi în putere. Pe mine, însă, mă paște moartea și când tu bați așa de sălbatec din aripi îmi vine a crede că-i aud foșnetul în urma mea.
Papagalul îl privea pe Andreas împăcat, visător și pe deplin liniștit. Începea să fluiere ca și cum ar fi voit să-l veselească pe vârstnic. Şuiera după bunul plac, după propriile legi tonale de parcă ar fi învălmășit tonalitățile de pe scală și repeta mai cu seamă sunetele înalte cu repeziciune și fără pauze. Pe urmă țipând ușor sărea pe umărul lui Andreas și cerea zahăr pe care Andreas îl mărunțise pentru el în mici fărâme.
Lui Andreas îi mergea pe dos. Arăta ca un septuagenar. Barba lui albă mai-mai să ajungă panglicile pestrițe de pe piept care-i dădeau înfățișarea unui vechi condotier. Din urechi îi creșteau smocuri de mușchi alb. Strănuta tare și uscat și, după fiecare acces de tuse fiind cât pe ce să leșine, era stors de puteri ca un copil cu febră. Pentru câteva minute era nevoit să se așeze, iar în jurul lui oglinda, faințele albe, și luminile se învârteau mai întâi cu repeziciune, apoi tot mai încet până ce la final își ocupau locul obișnuit. Aceste mișcări bizare îi aminteau lui Andreas de ultimile rotații ale unui carusel ce s-a ițit din zilele uitate ale copilăriei sale. În afară de asta, muzica din cafenea venea înăbușită ca de pe lumea cealaltă și irupea de fiecare dată când uşa era deschisă de un client. Deseori Andreas ațipea. Visa mult și limpede și la trezire toate plăsmuirile îi rămâneau întipărite în minte. Curând n-a mai știut să deosebească între veghe și vis și lua plăsmuirile drept evenimente reale, iar pe acestea, drept vise. Nu vedea chipurile clienților săi, le curăța hainele, le înmâna săpunurile, piepteni și prosoapele și nu-i auzea când îi spuneau vreo vorbă, nu mulțumea pentru bacșiș și nu își număra încasările. Nu făcea vânzare cu mărfurile lui Willi, nu le lăuda, nu „îi fermeca” după cum spunea Willi atunci când venea „în control”. Numai datorită îndelungatei lor prietenii a putut să-și păstreze postul.
Ferăstruica îngustă a toaletei dădea înspre o curte în mijlocul căreia se înălța un castan și care îi deştepta lui Andreas amintirea curților prin care a fost cu flașneta. Mugurii erau tot mai mari, creșteau văzând cu ochii, se făceau grași și se împlineau, păsările se agățau de crengi, se cuplau și se certau, Andreas le azvârlea firmituri și privea afară la primăvara ascunsă, sfrijită și totuși bogată care revărsa atâta splendoare pe cât îngăduia curtea pavată și razele soarelui care ajungeau aici doar în orele după-amiezii. Când intra un client, Andreas trebuia să închidă geamul de dragul decenței deoarece vizavi se aflau ferestrele de la bucătărie, iar personalul femeiesc părea să arunce încoace priviri curioase.
Genunchiul îl durea, căptuşeala pilugului ar fi trebuit de mult să fie înlocuită. Până şi spatele îl durea din motive necunoscute, umezeala îi accentua durerile reumatice, la degete avea umflături de gută şi simţea o apăsare pe piept care aparent îi ţină-n loc inima preţ de câteva secunde în vreme ce Andreas credea că a murit. Apoi se trezea înspăimântat că mai trăieşte încă şi avea iarăşi impresia că nu se mai află pe pământ. De-abia o nouă durere îi demonstra că se mai numără printre cei vii. Ştia că morţii nu simt nicio durere pentru că nu mai au trup şi se compun doar din suflet. Rumega ore în şir asemenea întrebări în singurătate, căuta o explicaţie pentru nedreptatea vădită a lui Dumnezeu şi pentru greşelile sale, se gândea la posibilitatea de a se naşte din nou şi a început să-şi exprime tot felul de dorinţe de parcă ar sta în faţa Celui veşnic şi ar putea alege forma în care să se reîncarneze data viitoare. S-a decis să fie revoluţionar, cineva care ţine discursuri inflamatorii, cineva care trece ţara prin foc şi pară ca să izbăvească dreptatea siluită. Citea despre asemenea lucruri în ziarele pe care le primea de la cafenea. Cele mai multe erau vechi de două zile şi se punea la curent cu toate noutăţile care nu mai erau adevărate înainte de a le tăia în dreptunghiuri şi de a le pune în cui pe perete în mici pacheţele. Asta pentru că Willi îl repezise să economisească hârtia igienică.
Acasă se întorcea târziu în noapte. Acum locuia doar el în vechea odaie a lui Willi, însă nu-i plăcea să rămână de unul singur. Aşa că a cerut permisiunea să ia cu el papagalul din cafenea. Pasărea era purtată în colivia pe care o acoperea cu un prosop cald atunci când ploua şi nopţile erau friguroase. Pe drum papagalul adormea şi se trezea abia în cameră când prin acoperământul gros zărea lumina. Pe urmă bolborosea vreo două vorbe aşa cum obişnuiesc unii oameni în somn sau în picoteală, iar Andreas îl liniştea vorbindu-i drăgăstos şi blând.
Într-o noapte Andreas a văzut nişte spărgători, însă n-a suflat o vorbă poliţistului întâlnit la următorul colţ de stradă. Spărgătorii îşi făcuseră de lucru la uşa unei prăvălii. Andreas se bucura muţeşte. Îi părea că infractorii urmăresc pe ascuns să restabilească cu forţa dreptatea în lume. Când citea în ziare despre crime, spargeri şi hoţii, jubila. Nelegiuiţii, „păgânii” deveniseră prietenii lui secreţi. Ei nu ştiau. Dar el le era prieten şi susţinător. Visa uneori că un infractor urmărit îşi găseşte refugiul la el în toaletă. Pe urmă el îl ajută bucuros să sară pe fereastră în curte şi să fugă în libertate.
Între timp, zilele de aprilie deveniseră călduroase, încărcate de ploaie, şi dulci ca nişte făgăduinţe. Noaptea, Andreas resimţea o mireasmă adusă de vânt din depărtări, iar membrele i se îngreunau mai mult ca de obicei. Nu prea îl mai interesau multe lucruri. Nu-i păsa nici măcar de reluarea procesului. Era bătrân şi încă mai bătrân decât credea el însuşi. Deja îşi lua zborul înspre lumea cealaltă în vreme ce încă păşea pe macadam. Sufletul său se visa în lumea de dincolo unde îi era locul. La realitate revenea consternat. Durerile erau tot mai mari, tusea, tot mai seacă şi tot mai deasă. Uita azi ce se întâmpla ieri. Vorbea de unul singur. Uneori uita şi de papagal speriindu-se când glasul acestuia cârâia pe neaşteptate. Moartea îşi aruncase marea şi albastra-i umbră peste Andreas.
Într-o zi a venit pe numele său o citaţie. Asemeni celei dintâi era prevăzută cu impunătoarea pecete oficială, un vultur alb ridicându-şi aripile pe un fundal roşu ca sângele, iar, cu toate că adresa era scrisă de o mână grăbită şi tribunalul dăduse dovadă de o grabă aferată, înscrisul tot inspira acea demnitate specifică misivelor oficiale scutite de taxe poştale.
Şi-a amintit din nou de ce-a avut de pătimit, şi-a lucrat discursul pregătindu-se pentru o mare acuzaţie: „Înaltă curte de judecată”, plănuia el să spună, „sunt o victimă a condiţiilor pe care tot dumneavoastră le-aţi creat. Condamnaţi-mă! Mărturisesc faptul că sunt un rebel. Sunt bătrân, nu mai am mult de trăit. Dar nu mi-ar fi teamă nici de-aş fi tânăr!”. Mii de asemenea fraze frumoase şi memorabile i se năzăreau lui Andreas. Şedea pe scaun lângă cântarul albastru de persoane şi murmura în legea lui. Un domn cerea săpun şi el nu auzea. Ignatz se zburătăcea pe umărul său şi cerea zahăr. Andreas nu-l simţea.

XIX

Un orologiu din turn sună orele zece ale dimineţii. Un al doilea ceas repetă cele zece bătăi. Un al treile interveni cu sunete prelungi şi posomorâte. Multe turle, toate turlele metropolei îşi aruncau dangătele de clopote peste acoperişurile din cupru. Andreas se afla în faţa judecătorului. Tocmai înmânase citaţia aprodului. Acesta a dus-o până la grefier cu multă pompă păşind pe vârfuri pentru a nu tulbura liniştea meditativă cu paşii greoi ai cizmelor cu ținte şi totuși mersul său avea ceva greu ca în marşul unei stafii silenţioase. Grefierul era ramolit şi avea un umăr strâmb. Părea să fie chiar şi miop. Nasul său aproape atingea masa la care scria, iar vârful tocului se sălta subţire şi ameninţător deasupra capului său asemeni unei săbii ascuţite. Audienţa nu începuse încă, dar pana alerga şi zgâria hârtia de parcă ar fi fost vorba să transcrie depoziţiile secolului.
Judecătorul şedea la mijloc încadrat de doi bărbaţi spelbi, bine hrăniţi şi cu chelii strălucitoare. Lui Andreas i-ar fi plăcut să ştie ce gândesc aceştia. Arătau ca doi gemeni şi se deosebeau doar prin aceea că unul îşi răsucise în sus vârfurile mustăţilor, iar celălalt le ţinea orizontal pe ambele părţi. Judecător n-avea barbă. Chipul îi era impasibil şi de o majestuozitate granitică aidoma unui împărat mort. Pielea feţei era cenuşie ca nisipul de piatră erodată. Ochii mari şi gri erau vechi de când lumea şi păreau să privească prin pereţi la secolele îndepărtate. Sub fruntea netedă şi colţuroasă, sprâncenele nu se arcuiau ca la majoritatea oamenilor, ci trasau două linii lungi şi negre ca de cărbune. Buzele subţirii se ţineau lipite, lăbărţate şi roşii ca sângele. Acest chip ar fi suscitat cu siguranţă imaginea unei neînduplecări fără inimă, dacă în mijlocul bărbiei vârtoase şi masculine nu s-ar fi aflat o gropiţă împăciuitoare şi aproape copilărească. Judecătorul îmbrăcase o robă neagră cu guler îngust de mătase încă şi mai negru.
Pe un piedestal între două lumânări albe şi groase, dar nu de aceeaşi înălţime se afla o cruce galbenă şi impozantă, făcută parcă din cuburi. Îi păru lui Andreas că această cruce e clădită din acele cuburi de săpun pe care i le dăduse Willi spre vânzare. Dar fusese doar impresia unei clipite. Andreas vedea bine că o cruce nu ar putea să fie niciodată făcută din săpun şi e un păcat să gândeşti aşa ceva.
Aştepta audienţa cu emoţie. Uneori se deschidea uşa. Şi Andreas vedea pe o bancă în coridor pe soţia lui Katharina, pe micuţa Anni, pe domnul de pe platforma tramvaiului şi în mod ciudat şi pe negustorul cu obrajii roşii care cumpărase măgarul. Aceştia erau martorii. Dar pe unde erau poliţistul şi conductorul?
Judecătorul citi tare numele: Andreas Pum, murmură datele, religia, locul naşterii, meseria. Pe urmă îşi ridică vocea care era adâncă şi moale şi zise câteva cuvinte care păreau înfăşurate în mătase. Andreas a perceput doar sunetul vocii şi nu ceea ce spunea judecătorul. Totuşi şi-a dat seama că i s-a cerut să-şi spună povestea.
Deodată i-a venit în minte că încă mai poartă la piept decoraţiile pestriţe pe care i le-a dăruit Willi. Le-a smuls cu iuţeală şi le-a strâns în pumn. Totodată a remarcat că pereţii sălii de judecată erau constituiţi din faianţă alb-albastră şi anume acea faianţă din cafeneaua Halali. Dinspre tavanul care în aparență era incomensurabil de înalt şi spre care nu îndrăznea să-şi înalţe privirile venea o briză răcoroasă şi înmiresmată ca dintr-o frizerie întunecoasă pe timpul verii.
A tuşit scurt şi s-a pornit să vorbească. A început cu descrierea scenei de pe platformă. Dar judecătorul şi-a întins mâna albă şi frumoasă care creştea albă şi distinsă din mâneca largă a togii şi a făcut un semn să se oprească. Concomitent glasul lui a început să răsune moale şi întunecat cu toate că nu-şi mişca buzele. Lui Andreas îi apărea a fi ceva minunat. Copil fiind, a auzit odată un ventriloc. Dar vocea aceluia se auzea hârâit. De altfel, mai mult ca sigur un judecător nu e un ventriloc. Atunci cum era cu putinţă că pronunţa cuvintele clar şi limpede cu buzele lipite :
- Andreas, ce te apasă la inimă?
Andreas s-a mirat şi mai abitir din pricina acestui „te”. Dar brusc l-a fulgerat gândul că e copil mic. Purta pantaloni scurţi. Avea ambele picioare şi era cu tălpile goale. Genunchii îi erau zdreliţi, sângerau și-l usturau de la ultima căzătură pe prundişul de pe malul râului.
Tocmai se gândea la această stranie metamorfoză când răsună muzica. În prima ei clipă aminti de o flaşnetă. Apoi sunetele s-au revărsat, au vâjâit, s-au umflat, s-au prăbuşit iarăşi, au început să şopotească, s-au îndepărtat şi s-au întors înapoi. Sala era ticsită cu oameni. Au îngenunchiat. Lumânările de ambele părţi ale crucifixului ardeau auriu şi răspândeau un miros de tămâie şi stearină.
Atunci Andreas se lămuri că a murit şi că şade în faţa judecătorului ceresc. De asemenea nu mai era copil mic. Doar el stătea în picioare printre miile de îngenunchiaţi. A făcut un pas în faţă folosindu-se de cârjă, dar aceasta n-a scos niciun sunet. Andreas a observat că stătea pe nori moi. Şi-a amintit de cuvântarea pe care o pregătise pentru judecata pământească. Clocotea de mânie, chipul îi luă foc, iar sufletul său zămisli cuvinte, cuvinte mânioase, cuvinte purpurii, mii, zeci de mii, milioane de cuvinte. Nu le mai auzise, gândise, ori citise vreodată. Dormitaseră undeva în adâncul său, înlănţuite de mintea lui slabă, atrofiate de învelişul groaznic al vieţii. Acum înmugureau şi se desprindeau ca florile de pomi. Pe fundal se auzea încetişor muzica tristă şi festivă. Andreas o auzea laolaltă cu zvonul propriei lui cuvântări:
Din umilinţa cea mai pioasă m-am trezit la sfidarea roşie şi răzvrătită. Aş fi vrut să Te tăgăduiesc, Dumnezeule, în vremea când eram în viaţă şi nu acum când mă aflu în faţa Ta. Dar cum Te văd cu proprii mei ochii şi Te aud cu urechile mele, trebuie să fac ceva mai rău decât să Te tăgăduiesc: trebuie să Te hulesc! În fecunditatea ta fără sens, aduci pe lume milioane de fiinţe ca mine care cresc credule şi umile, iar în numele Tău se lasă bătute, în numele Tău salută împăraţi, regine şi guverne, în numele Tău lasă gloanţele să le bortelească trupurile cu răni purulente şi baionetele cu lamă triunghiulară să-le înţepe inima sau să se târască sub jugul zilelor tale lucrătoare, duminicile festive şi acre încadrează cu ieftină strălucire groaznicile lor săptămâni, fac foamea şi tac, copiii lor se ofilesc, femeile se urâţesc şi înşală, legile proliferează pe drumul lor ca nişte plante agăţătoare, picioarele li se încâlcesc în mărăcinişul poruncilor tale, cad şi Te imploră, însă tu nu-i ridici. Mâinile Tale albe ar trebui să fie roşii, chipul Tău de piatră, schimonosit, trupul Tău drept, cocârjat ca cel al camarazilor mei de război cu gloanţe în măduva spinării. Ceilalţi pe care Tu îi iubeşti şi îi hrăneşti au voie să ne pedepsească chiar dacă nu Te slăvesc. Pe aceştia îi scuteşti de rugi şi sacrificii, de cinste şi umilinţă ca să ne poată păcăli. Noi le cărăm greutatea bogăţiei, trupurilor, păcatelor şi pedepselor, luăm asupra noastră durerile, păcatele, vina şi răutăţile lor, ne facem şi seama numai să o vrea ei; vor să vadă schilozi şi noi ne punem în mişcare şi rămânem fără un picior de la genunchi în jos; vor să vadă orbi şi ne lăsăm orbiţi; nu vor să-i auzim aşa că surzim; vor să păstreze gustul şi mirosul pentru ei aşa că ne azvârlim grenade peste nas şi gură; vor să mănânce numai ei şi noi măcinăm făina. Dar Tu exişti şi nu faci nimic? Împotriva Ta mă răzvrătesc, nu a lor! Tu eşti vinovatul, nu zbirii Tăi! Ai milioane de lumi şi nu ştii ce să faci? Neputincioasă îţi mai este atotputernicia! Ai miliarde de afaceri şi te împiedici în detalii? Ce fel de Dumnezeu eşti? E ferocitatea Ta vreun fel de înţelepciune pe care noi n-o putem înţelege – cât de rău ne-ai plămădit! Dacă tot trebuie să suferim, de ce nu suferim toţi la fel? N-ai destule binecuvântări pentru toată lumea, atunci drămuieştele cu dreptate! Sunt un păcătos – dar am vrut să fac binele! De ce nu m-ai lăsat să hrănesc păsărelele? Dacă de asta te ocupi Tu, să ştii că nu le hrăneşti prea bine. Ah, am voit şi aş fi putut să Te tăgăduiesc! Dar iată-Te în faţa mea. Unic, atotputernic, necruțător, instanţa cea mai înaltă, veşnic – şi nu e nicio nădejde că Te va atinge vreodată pedeapsa, că moartea Te va sparge într-un nor, că sufletul Tău se va trezi. N-am nevoie de mila Ta! Aruncă-mă-n iad!
Ultimile propoziţii Andreas le-a cântat pe o melodie necunoscută, stranie şi minunată. Muzica răsuna încă asemeni unei orchestre a o mie de suspine.
Atunci judecătorul îşi ridică mâna şi glasul său tună:
- Vrei să fii om de serviciu la muzeu sau îngrijitor într-un parc verde sau să ai o tutungerie la colţul străzii?
- Vreau în iad! a răspuns Andreas.
Deodată, lângă Andreas, a apărut Muli, măgăruşul, care căra flaşneta ce scotea sunete cu toate că manivela nu era întoarsă de nimeni. Papagalul Ignatz şedea pe umărul lui Andreas. Judecătorul s-a ridicat, s-a făcut mare şi tot mai mare, chipul său cenuşiu a început să strălucească alb, buzele lui s-au dezlipit și au zâmbit. Andreas s-a pus pe plâns. Nu ştia dacă se află în rai sau în iad.
Toaleta domnilor de la Café Halali a fost închisă, iar în acea seară bărbaţi au fost primiţi în cabina doamnelor. După ce toţi clienţii au plecat, leşul lui Andreas Pum a fost scos. Câteva zile mai târziu, pentru că tocmai era o criză de cadavre și deși lui îi lipsea un picior, a fost dus la Institutul de Anatomie şi a primit, mulţumită unei tainice coincidenţe, numărul 73, acelaşi pe care Andreas l-a purtat în detenţie. Înainte ca trupul să-i fie dus în sala de disecţie, a sosit Willi pentru a-şi lua un ultim rămas bun. Era cât pe ce să plângă când şi-a amintit subit de melodia pe care obişnuia mereu s-o fluiere.
A plecat fluierând în căutarea unui moşneguț pentru toaletă.

***