Urâtă-i bătrânețea când se lasă peste tine,
Ca bruma peste câmpuri în dimineți fără soare,
Când tot ce-ai strâns o viață se adună în suspine,
Iar fiecare răsărit miroase-a depărtare.

Simți moartea cum pândește tăcută după ușă,
Cum suflă rece-n ceafă, cu răsuflare grea,
Cum pieptul îți transpiră, apoi se face cenușă,
Iar inima își pierde din ritmul ce-o ținea.

Cândva erai puternic, ca stejarul peste vale,
Și lumea se-nvârtea în jurul numelui tău,
Azi numeri doar ecoul unor vechi și dragi portale,
Prin care intra viața și ieșea mereu.

Copiii vin mai rar acum să-ți treacă pragul casei,
Au griji, au drumuri multe, au propriul lor hotar,
Iar tu rămâi de strajă între umbrele terasei,
Vorbind cu amintirea ca și cu un vechi camarad.

Se stinge încet râsul ce umplea odinioară odaia,
Tăcerea crește-n suflet precum iedera pe zid,
Iar serile se scurg mai reci decât văpaia,
Lăsând în urmă doar un gând posac și palid.

Mai vin și neamuri câteodată, cu zâmbetul pe față,
Dar ochii lor măsoară ce-ar putea rămâne-n urmă,
Căci unii văd în omul viu doar o avere lăsată,
Și-asteaptă apusul vieții precum așteaptă turma.

Se-ntreabă cui îi cade pământul și ograda,
Cui lada cu amintiri, cui casa și pridvorul,
De parcă tot ce-ai fost se poate pune grămadă,
Și cântări la cântar precum fierul sau ogorul.

Dar cea mai grea durere nu-i moartea care vine,
Nici inima ce bate tot mai rar și tot mai greu,
Ci când cei dragi devin străini și trec pe lângă tine,
Iar chipul tău se pierde din amintirea lor mereu.

Și cum spuneam, cea mai grea durere nu-i moartea ce se-arată,
Nici frigul care urcă prin oase, nechemat,
Ci clipa când te simți uitat de lumea de-altădată,
Ca un bătrân copac de toți ai săi abandonat.

Mai greu decât tăcerea și iarna din privire,
Mai greu decât povara anilor ce-au trecut,
E clipa când te cauți în ochii lor cu știre,
Și vezi că locul tău din suflet li s-a pierdut.

Atunci pricepi că timpul ți-a luat aproape tot,
Iar pentru tine, în povestea lor, prea puțin a mai rămas de spus.

Urâtă-i bătrânețea, cu pasul ei de ceară,
Cu ceasul care bate tot mai rar și mai stingher,
Când omul moare-ncet, puțin în fiecare seară,
Privind cum se-nstrăinează pământul de al său cer.

Și totuși, dintre toate câte poate să îndure,
Nici boala, nici sărăcia nu lasă semn mai greu,
Ca lipsa unei mâini ce fruntea să i-o mângâie-n tăcere,
Și-un simplu: „Sunt aici, bătrâne, și te voi iubi mereu.