carenele corăbiilor din noi
erau mângâiate pe brațe de valuri de stele,
timonele ne aparțineau lunii
ce mirosea încă a cer proaspăt,
el ne primea duhurile ridicate din reavăn
să ne strige-n adânc de înalt dumnezeul,
acela de lege a păcatului nostru,
de unii singuri ne alergam aiurea prin carne
și pielea ta albă îmi primea cuvântu-n atingeri de haos

- nu se zidește nimic fără Domnul -
îmi strigai trimițându-ți ancora în venele mele
inima făcându-mi implozie în tine
corabia mea intrând în a ta
busolele gândurilor îndrumându-ne-n est
acolo spre unde se ridica abur de rugă,
fugeam în copiii din noi
ce râdeau cu gurile noastre bătrâne,
redevenind lemn de corăbii
marea ațâța cu trupurile noastre
focul venirii de soare,
primeam în pânze vântul
sărutului zilei