În mâinile noastre stau scrise povești,
Ca niște râuri ascunse în piele,
Linii ce vin din oameni iubiți
Și merg mai departe prin tine.

Uneori privești mâna ta simplă
Și, fără să vrei, recunoști o mișcare,
Aceleași degete știu să exprime
Chiar dacă viața e trecătoare.

Ai mâinile mamei când mângâi ușor,
Sau mâinile tatălui când strângi cu putere;
Ei sunt cu tine și când simți dor,
Se-ntorc prin tine cu iubire.

E straniu cum timpul nu pleacă de tot,
Ci schimbă doar trupul în care rămâne;
Un om continuă tainic să existe
În felul cum altul atinge o mână.

De-ar fi să arătăm copiilor noștri
Aceste detalii cu totul divine:
„Privește, aici bunicul încă trăiește…
Iar aici, în mâna ta, sunt eu cu tine.”

Poate că moartea n-ar mai părea ceva întunecat,
Nici despărțirea atât de adâncă;
Căci cei ce-au fost nu dispar cu adevărat,
Atâta timp cât mâinile lor ne mai ating încă.

Iar într-o zi, când și noi vom pleca,
Copiii, fără să știe, poate…
Se vor îmbrățișa între ei cândva
Cu mâinile noastre duse mai departe.

Atunci vor vedea că timpul nu fură,
Ci mută lumina din om în alt om;
Iar viața nu este doar ceea ce sună,
Ea doar continuă printr-un gest bun.

I.P.