genunchii mă dor
și-n suflet
așchii de sticlă se sparg
iar cuvintele ...
orice cuvânt din gând
devine incandescent
și-mi arde
ca un fitil
orice mișcare a literelor
ce devin
conglomerate
spărgându-se în liniște
ca implozii repetate

și urc
mă cocoț pe propriul gând
în care-mi împlânt
degetele sângerânde
și-mi strig sufletul să mai rămână
o secundă
o clipă măcar
să apuc să-mi așez mintea la loc
s-o țintuiesc
protejând-o de scurgere
într-un ciob de adevăr
care-mi rămâne singura priză
din zi
și din noapte
până ce vine
ziua de mâine