iar am capul plecat,
cerul începe să-mi fie străin,
îmi pare mai aproape podeaua ca oricând,
stelele au rămas doar un vis îndepărtat.

​continui să merg, să văd, chiar să trăiesc,
deși nu mai înțeleg prea bine cum;
orb de-aș fi fost, mi-ar fi fost mai ușor.

​simt, culmea, încă simt
și asta mă consumă cel mai tare;
mi-e tot mai greu să sper.

​continui să mă târăsc,
iar greutatea pe care o port
nu mă mai apasă ca înainte –
s-a așezat în mine,
ca și cum mi-a devenit scut.

​nu mai vreau să vorbesc,
nu mai are rost;
iar uneori mi-aș dori
să se oprească și vocea asta din mine.

​funcționez pe pilot automat:
mănânc, dorm, respir, repet.
zile, nopți, săptămâni, luni...
și fără să-mi dau seama,
au trecut ani.

​zicea cineva:
„cu o moarte suntem datori toți”.
se pare că și cu o viață e la fel,
numai că pe ea
nu o decontăm dintr-odată,
ci puțin câte puțin,
prin tot ce simțim.