scrie în cartea sfântă că nu poți sluji la doi domni,
dar eu mi-am împărțit sufletul ca un negustor flămând la iarmaroc.
cum se lasă întunericul, mă așez la masa celui de-al doilea stăpân,
vărsând veninul zilei în pahare de sticlă grea.

acolo, în mirosul de fum și alcool, devin sclavul nopții,
mă bat pe burtă cu demonii, îmi pun coroană de paie
și mă las târât prin mlaștina care-mi mănâncă tinerețea.
știu bine că e otravă, dar beau până la fund,
să nu mai aud cum scârțâie balamalele lumii sub mine.

iar dimineața, cu ochii cârpiți de nesomn și limba arsă,
mă trezesc bătând cu fruntea de dalele reci din biserică.
mă închin la primul domn, cel lăsat în lăcașul cu miros de tămâie,
îi cer iertare printre suspine, cu mâinile tremurând pe lumânare,
părând cel mai umil și cel mai curat dintre păcătoși.

e o schizofrenie sfântă, un teatru ieftin pe care-l joc pe viu,
pășind de pe un mal pe altul fără să am curajul să mă opresc.

aș vrea să pun mâna pe secure și să tai odată nodul ăsta blestemat,
să rup fiarele, lanțurile și tot ce mă leagă de mocirlă.
dar răul s-a înfipt adânc, are rădăcini bătrâne în carnea mea,
și când vine seara, demnitatea de dimineață se lasă amanet.

rămân același echilibrist descreierat între altar și cârciumă,
purtând în rucsac și crucea de lemn, și sticla de rachiu,

un pelerin obosit care a uitat unde-i e casa,
bătând la porțile cerului cu cheile de la iad în buzunar.