O tăietură fină.
Atât.
Fără avertisment.

Depărtăm albul coastelor
doar ca să vedem unde s-a oprit
zborul.

Uită-te la acest miez de carne:
a obosit să mai poarte
atâta timp străin,
atâtea ore de vârf în care a bătut
singur.

Conductele sunt pline de praf de stele rătăcite.
Nu e boală,
e doar o lungă, prea lungă rătăcire
prin imperii de aer.

Bisturiul nu mai taie.
Se oprește mirat în țesutul moale.
Acolo unde o ultimă promisiune
încă mai pulsează în secret,
refuzând să devină cenușă.

Punem pe masă resturile acestei zile.
Nu le cântărim.
Nu le explicăm.
Lăsăm lumina să intre direct în rană.
Am fost zidiți să fim lumină,
dar ne-am înfășurat prea strâns
în pământ.