Am bătut în străfundul lumii astă-noapte
Zidurile sumbre întunecau pereții
Ecoul răzvrătit în ciclurile vieții
Își strângea pe brațe rezonanța moartă
Mușcându-și cu dinții cariați de lapte
Existența rătăcită de pe hartă.
Am bătut cu pumnii și am țipat în gol
În poarta mânjită de voci și de nămol.

Nimeni înăuntru, nimeni în afară
Și totuși gălăgia tulbura pereții
Și totuși gălăgia îmi malforma profeții
Pe care i-am hrănit o viață întreagă.
Mâinile de mort, mâinile de ceară
Mâinile împreunate ce se roagă
Bat cu putere și cu credință-n poartă
Și trag de lemnul putred, atrofiat, în toartă!

Deschide! Te aud prin crăpătura roasă
Pasul tău se scurge prin colțurile rupte
Surzind tăcerea, credințele abrupte.
Deschide zăvorul ruginit de vreme
Căci mi-e așteptarea mult prea dureroasă
Și sufletul nu are pe ce să-și rezeme
Anii grei târâți fără de voință
În atâtea oseminte pierdute-n pocăință!

Privește mucegaiul ce se scurge-n mine
Și simte cum miroase a pucioasă
Haina ce îmi strânge textura canceroasă
Ecoul ce răsună ca un cler!
Deschide poarta ce îmi cade-n vine
Întunericul ce m-a străpuns să pier!
Aud voci aproape, voci în depărtare
Voci de bucurie, voci de înmormântare.

A trecut o noapte peste noi și iată
Ca la un priveghi stăm și ne vorbim
Și parcă de putere simțim cum ne sleim
Credința încovoaiată și lacrimile ciunte
Mâna țuguiată, mâna deformată
Ce ne stăpânește să ne înspăimânte.
Tot bat cu pumnii și tot țip în gol
Ecoul rău mă strânge ca într-un viol.

Nimic înăuntru, nimic în afară
Și totuși, tocul ușii se zdruncină în perete
Peretele ce îmbracă forme și portrete
Cu ochii întunecoși și lunecoși ca smoala
Cu mâinile atârnânde ca o sfoară
Ce deșiră în corpurile noastre boala
A ceea ce vedem limitat în herți
A ceea ce cunoaștem din teancuri de coperți.

Mă așez o vreme pe zidurile roase
Vântul șuieră ecoul fricii mele
Parcă mă pierd în smoală, parcă mă pierd în stele
Și tresar la urletul vocii ce mă strigă
Și mi-aș coase trupul și carnea strâns de oase
Să nu se dezlipească și să nu mai frigă
Frica! Îmi străpunge sângele ca focul,
psihicul ce parcă nu-și găsește locul.

În lumea ce-o cunosc nu există spaimă
Și întunericul nu strânge între dinți
Credința într-un zeu, ruga pentru sfinți
În lumea ce-o cunosc bezna piere-n zori
Când o dezbracă noaptea ca o haină
Ce-și primește împărtășania de mori.
În frigul acesta ce mă înspăimântă
Parcă sunt o moartă vie ca o sfântă.

Miracol ori magie, ori poate limitare
A ceea ce nu știm, a tot ce nu vedem
A tot ce nu se poate să cuprindem…
Și numim adesea fiind paranormal
Tot ce nu înțelegem a fi manifestarea
Divizată în ritm milesimal.
Miracol ori magie, ori poate adevărul
Manuscrisului ce încă nu-i știm autorul.

Mi-e frică de necunoscutul ce se-ntrepătrunde
Mi-e frică de realul ce nu l-am cunoscut
De prezentul ce în față îmi este desfăcut
Și-l simt cum transcende precum fâșii de fum
Umbre malformate, umbre muribunde
În care mă întunec, în care mă sugrum.
Mi-e frică să gândesc, mi-e frică să exist
Și totuși în atâtea sfere pulsez și coexist.

Normalul meu încape în strofe și picturi
Normalitatea mea e scrisă cu iubire
Ceea ce inspiră și stă să mă respire
E dincolo de ceea ce putem concepe
De ocultism, religii sau scripturi
Dincolo de ceea ce mintea ne percepe.
Aud și văd și simt cum pulsează-n mine
O forță ce mă prinde și care mă deține.


O, sferă încătușată în vocea-mi răgușită
Pulsatie bolnavă, vibrație nebună
Ceasul rău mă strânge să mă descompună
Zidurile-mi rod privirea-mi estompată
Privirea-mi parazită ce stă să-mi înghită
Dimensiunea subțiată din membrană
Conștiința-mi rămasă în matca subterană.

Privește mucegaiul ce se scurge în mine
Privește sângele cum se prelinge-n prag
Privește cum se adună-n forme, cheag cu cheag
Și se ridică în lături în fâșii de fum
În care se oglindește să se-nalțe al meu sine.
Zidul, poarta, trupul bat toaca precum
În ceasul morții bate la răscruce
Clopotul, în numele doliului, pe cruce.

Mă uit în carnea peretelui din față
Și degetele înfig în tencuiala dură
Îmi sângerează pielea în fractură
Și parcă zidul țintuit, urlă în umbră
Slujind în sinea mea drept o prefață
Pe cât de clară, pe-atât de sumbră.
Peștera lui Platon, alegorie mută
Psihic rupciugos în carnea mea statută!


Oh, uter brut al conștiinței mele,
geneza primitivă, nucleu neșlefuit,
pântec primar păgân, neîmblânzit!
Naști continuu frica, gestație eternă,
matrice oarbă prin haos fără vele,
Întemnițată într-o iluzie maternă!
Timpul, în travaliu, își sângerează fluxul,
Pierzându-și în noi și moartea și refluxul.

Am bătut în străfundul lumii astă-noapte,
priveam cum Frica se coagulează-n mine —
Frica, maternitate cosmică, ce ține
Demiurgul visceral închis în rațiune —
miezul biologic, mort, în miazănoapte,
când demonii își urlă numele în rune.
Am bătut cu pumnii de teamă că exist,
și m-am trezit în moarte, și Zeu, și Ateist.