M-am lovit de o specie
care-și poartă metaforele
ca pe niște pene grele
legate de umeri.

Le flutură solemn,
se uită în sus
și așteaptă
să se ridice.

Dar penele alea
nu-s făcute să zboare,
ci să arate bine.

Eu îi privesc cum bat aerul
cu gravitatea lor exersată,
de parcă ar încerca
să impresioneze vântul.

Totodată, se feresc de emoții,
ca de un curent care mușcă.

Când îi întrebi ce-i doare,
scot pe loc un decor întreg:
un ghimpe, un înger lustruit,
o lumină care cade exact
doar pentru efect.

Între timp,
eu adun praf pe pantofi,
cu două-trei cuvinte
în buzunar.

Ale mele nu zboară.
Sunt doar niște pietre
care mă țin lipit de asfalt.