privesc omul iar ca pe un spectacol
în gesturi, forme, conținut
mă las chemat de tot ce-i glas și parcă
mă strânge dorul înspre rugăciuni

și iert uitarea, trista amintire
c-odată el, chiar omul m-a durut
și iar mă prinde nostalgia
s-o iau ușor de la-nceput

să-i suflu-n nări, să-l mișc din zgură
să prindă viață din belșug
și ca un gând strigând la mine:
Eu să mă fac de cunoscut

privesc cu drag acea făptură
înscrisă-n palmă de demult
și dacă pleacă, dacă vine
Eu îl iubesc mai mult-mai mult

nu sunt departe, doar în spațiu
nu sunt străin, necunoscut
eu sunt, Eu sunt chiar Tatăl
mai mult nu vreau, ”Eu Sunt”: destul.