au îmbătrânit ca niște arbori la marginea unui drum județean,
asaltați de praf, de camioane și de ierni venite prea devreme,
dar au rămas pe poziții, cu rădăcinile înfipte adânc în pământ,
ca să nu ne ia pe noi viforul pe sus.

îi privesc acum și văd cum li s-au micșorat umerii,
umerii ăia pe care am stat eu deasupra lumii când eram mic.
palmele lor sunt hărți pline de tranșee și de bătături,
o istorie nescrisă a muncii brute,
din care s-a plătit, cu fiecare zi de viață, libertatea mea.

n-au avut timp de filozofii și de discursuri mari,
dragostea lor a mirosit mereu a pâine caldă și a sudoare,
a haine uscate la sobă și a nopți de veghe când ardeam de febră.
au tăcut și au îndurat toate guvernele și toate crizele lumii,
doar ca să nu ne lipsească nouă nimic pe masă.

acum timpul îi macină mărunt, la vedere,
dar în ochii lor obosiți e aceeași lumină dârză, de oameni drepți.

aș vrea ca îngerii să le șteargă praful de pe ghete
și să le spună: „Intrați direct, fără rând,
că voi v-ați ispășit pedeapsa pe pământ,
crescând oameni din piatră seacă.”