poate unde nu mã pricep deloc
sã-mi ascund naivitatea
sufletului meu necopt
lipsit de versatilitate

sar atît de grav din gând în gând
ca peste nişte prãpãstii
care au nevoie de o punte
de parcã aş fi un fel de om pãianjen

chiar dacã par aşa blând
sunt precum o furtunã
care se poate vedea la orizont
doar de strãbunicii noştri
iar cuvintele îmi fug
de parcã ar cãuta
legãtura cu tunetul nãscut
de un fulger abia trecut
şi inima-mi scapãrã curcubee prin lacrimi
precum o cremene devenitã prismã
de nu le pot povesti niciodatã

uneori lumea mã poate judeca
cã sunt aşa de tont
încât plâng când ascult sentimentele
cum se înalţã periculos
fãrã o plasã de siguranţã
precum un clown
care se crede trapezist