În timp ce lumea se prăbușea în tranziții și în minciuni,
bunica stătea în genunchi pe scândura goală a casei,
bătând mătănii ca un soldat care sapă o tranșee împotriva morții.
Mirosea a prescură, a busuioc uscat și a pământ umed,
iar rugăciunile ei nu erau poezii murmurate în silă,
ci somații clare trimise direct la cabinetul lui Dumnezeu:
„Ai grijă de băiatul ăsta, că n-are pe nimeni altcineva”.

Tot ce am primit eu mai bun în viață,
fiecare colț de pâine, fiecare zi în care am scăpat întreg
din ghearele vreunui accident
s-a plătit din contul genunchilor ei bătătoriți, acolo, lângă altar.
Ea a cumpărat cu lacrimi pe uscat bucăți de viitor pentru mine.

M-a crescut la umbra bisericii, printre sfinți cu ochi de cărbune,
învățându-mă că Dumnezeu nu e un judecător cu biciul,
ci un stăpân bătrân și îngăduitor,
care mai bea un ceai cu cei necăjiți.

Iar când se va muta mai aproape de El,
să-L bată la cap direct,
mă voi uita la cer
și voi ști că undeva, pe o băncuță de lemn de la marginea raiului,
bunica își va potrivi baticul pe frunte și va mai trimite o cerere

„Doamne, mai lasă-i puțină lumină, că încă mai are de mers”.