Venele s-au îmbătat de atâta oxitocină
care împinge cu forță în miocardul deschis
precum ușa la crama cu licoarea zeilor —
locul unde fiecare picătură e nectarul sublim.

Fluviul fierbinte inundă retina,
geometria trupului se surpă sub asalt,
fără martori, fără iertare, fără trecut.
E un incendiu orb de nuanțe aprinse,
o prăbușire verticală în miezul luminii.

Axa timpului se curbează febril,
materia cedează, devine ecou,
se deschide un gol de o secundă în piept.
O implozie mută, un salt nevăzut,
unde granitul din noi devine abur.

Și exact dincolo de ultima bătaie,
unde zgomotul lumii se stinge,
spiritul se trezește eliberat
direct în căușul greu
al palmei de Tată.
Punct fix.