Ce voi simți eu, oare,
când voi muri ultima dată?

Nu, nu trupul —
acela se întoarce oricum
în alfabetul materiei —
ci gândul,
acea fărâmă de sine,
care încearcă să se opună
întunericului.

Va fi tăcere,
va fi uitare,
desfacere lentă,
sau doar o nouă căutare
în memoria universului?

Cine suntem noi,
dacă nu o clipă de ordine
într‑un spațiu dilatat
sub propria-i lumină.

O înșiruire de atomi
care au învățat ritmul
fără să știe de ce,
fără să știe pentru cine,
vibrând totuși
ca și cum ar conta.

Gândul —
unde se duce după ce tace?

Poate că nu dispare,
doar se dezbracă de nume
și revine în fluxul primordial,
unde materia visează alte forme.

Exact aceeași pulbere stelară
se rearanjează neobosit,
până într‑o zi
când entropia își reia drepturile
și totul se desface în tăcere.

Și nici atunci nu pierim cu‑adevărat.

Doar devenim altceva:
un alt contur,
o ordine rescrisă,
o tentativă a universului
de a se înțelege pe sine.

Ori, poate doar un vers rostit,
păstrând în el
ceva din fiecare.