Îmi amintesc cum alergam printre etaje
De blocuri construite pentru oamenii muncii.
Cum pe scările ruginite ale macaralelor
Urcam până la capăt să privesc
Lumea din înaltul
Amurgului.

Eram un ram care creștea din carnea
Unui copac pe a cărui scoarță îmbumbiau
Flori parfumate din ale căror petale
Se deschideau spre a cuprinde
Brațe de gol care creșteau
În a cărnii minte.

Eram pe atunci ceea ce acum e amintirea,
Smulgerea din pereți de fire electrice
Și salt de la etajul doi în nisip
Purtând închipuite aripi
Ce îmi dau încredere.

Eram în propriul sine
Pe marginea unui necuprins
Cum uneori mai sunt azi
În somn și în vis.