— nostalgia, zic,
e un ospătar bătrân.

tu priveai oamenii trecând pe lângă masa noastră
cu obrazul sprijinit în palmă
și zâmbeai de undeva de foarte departe;

(mereu mă enervează
când vorbele mele au efectul ăsta asupra mușchilor tăi
faciali)

— un ospătar?

— da, și încă unul foarte politicos.
te servește impecabil
după ce ani la rând l-ai fentat
și-ți mai și zâmbește.

asta ți s-a părut „interesant” —
motiv pentru care ai râs puțin,
exact cât să mă încurajezi pentru o vreme
să tac.

în farfurie — fiindcă în astfel de momente
mă uit întotdeauna în farfurie —
doi mici și o sferă de mămăligă
coexistau într-o incompatibilitate
atât de stânjenitoare,
încât mă și mir
că niciunul n-a deschis până atunci gura
ca să reclame:
„situația acestei relații
ar trebui discutată
într-un mod serios.”

pe masă,
unghiile tale ciocănesc ușor lama cuțitului
într-un tic-tic subțire și enervant.

chelnerul apare la timp,
oportun,
și întreabă dacă totul este în regulă.

(e scandalos de tânăr și de amabil)

tu ridici ochii spre el —
îți citesc în ei o umbră de nostalgie
și mă simt dintr-odată
foarte mic și foarte penibil.

— totul e minunat.
mulțumim.