Fierbe cerul sub sunetul clopotului
care răsună tocmai din sternul pământului,
până și stelele tremură, atârnate de firul
fără siguranța rezistenței.

Sună – de tremură carnea pe oasele memoriei,
chiar și cel mai surd dintre surzii cerului
a ciulit auzul arhaic, deschizând bronhiile simțului
pentru a vibra la seismul ce zguduie rinichii Terrei.

Se aude troscănind, fisură cu fisură,
nucleul greu, clocotitor de febre,
în timp ce noi, scribi autoproclamați ai universului,
ne cioplim tronuri din propria orbire.

Uităm că suntem doar niște gropi
care înghit frumosul, lăsând praf și aripi arse –
adâncituri ce sedează scoarța cu toxina
orgoliilor reci, amintindu-ne prea rar
că florile sunt răsuflarea Creatorului,
lăsată să consoleze foamea sufletelor.

Veni-va ziua în care memoria acestui pământ
ne va muta sub plăcile lui tectonice,
acolo unde vom fi aproape de strămoși,
pe osemintele cărora încă se mai menține
acest strat de inimă terestră –
care încă mai are răbdarea, dragostea,
prin care viața mai pulsează, ca un rest de lumină,
în venele Terrei.