​Mănânc și azi cu noduri, cu gâtul strâns de frici,
Deși pereții-s tăcuți și-s ai mei, sunt toți aici,
Dar mintea e o fiară ce nu vrea să priceapă urã
Când ușa e închisă și nu-i nici o căldură.

​Nu-i mătase ce mă-ngroapă, e o lână aspră, grea,
O carapace dură sub care corpul vrea să stea,
Să nu mă mișc, să nu respir, să fiu doar pământ,
Căci orice gest e-o țintă și orice cuvânt e vânt.

​Iar ea, ce-ar fi trebuit să fie scut și alinare,
Se uită la mine cu silă, cu o rece mirare,
E frustrată de umbrele ce-mi joacă pe față,
De faptul că trauma îmi ține viața în gheață.

​„De ce nu ești normală?” – întreabă tăcerea ei crudă,
În timp ce sufletul meu urlă, dar n-are cine să-l audă.
Dacă nu-s de ajuns, dacă sunt doar un chin,
De ce să mai chem zorii într-un pahar senin?

​Am îngropat „de ce”-ul culcând un „altceva” în pat,
O cauză străină într-un trup deja uitat.
Dacă pentru nimeni nu-s destul, nici măcar un pic,
De ce să mă mai trezesc mâine să nu fiu... nimic?