O viață întreagă
— doar un minut rămas —
am trăit în logica lucrurilor,
în ordinea care nu întreabă,
doar răspunde —
cu o politețe rece,
aproape birocratică.

M-am format în linii drepte,
conștiincios,
ca un elev care nu vrea
să supere rigla.
Rigla, desigur,
mă măsura fără emoții.

Apoi liniile s-au rotunjit
fără să mă consulte.
Probabil aveau ele
regulile lor.

O bună vreme,
m-am învârtit riguros,
în rotația firească
a lucrurilor,
până într-o zi,
când am ajuns la cerc.

Geometria care nu începe
și nu se termină,
dar mă ține într-un loc
unde gândurile mele
se pot pierde în voie.

Poate asta vrea cercul,
mi-am zis:
să mă îndrepte puțin
chiar și când vin
cu colțurile mele -
un gentleman răbdător
cu un invitat stingher.

Iar când cortina cade,
nu mai caut nimic —
doar respir.
Timid.

Ca o stingere blândă
care nu se grăbește,
de parcă ar mai avea
ceva de spus.