În fiecare noapte
Caron își leagă barca
de marginea patului meu
și mă întreabă politicos
dacă mai vin.

Eu îi spun că nu încă,
că mai am de băut o cafea rece
cu fantomele dimineții,
că mai am de fumat
câteva gânduri până la filtru,
că încă îmi mai bate inima
ca un vecin beat în calorifer.

Caron râde.
Întotdeauna râde
ca un motor vechi de autobuz
pornit iarna în depou.

— Răducule,
depresia nu e moarte,
e doar sala de așteptare.

Și atunci mă uit la pereți
cum își schimbă pielea
ca șerpii bolnavi de singurătate,
la ceasul rămas înțepenit
între două injecții cu timp,
la Dumnezeu
care probabil iar doarme îmbrăcat
într-un halat de spital.

Pe masă
stau cuminți:
Xanaxul,
o brichetă,
două poezii neterminate
și fotografia ta
care încă mă privește
ca și cum n-ai aflat
că am murit pe dinăuntru
cu mult înainte să pleci.

Caron bate darabana cu vâsla
în marginea ferestrei.

Afară ninge cu liniște.
O liniște grea,
de morgă provincială
unde nici morții
nu mai au chef să vorbească.

— Hai, îmi spune el,
măcar până la mijlocul râului.

Și aproape că mă ridic.
Jur.
Aproape că mă ridic
ca un condamnat politicos
care nu vrea să întârzie execuția.

Dar atunci
undeva într-un apartament străin
un copil râde,
o femeie spală pahare,
cineva pune Pink Floyd prea tare,
iar lumea continuă absurd
să existe fără acordul meu.

Și asta mă enervează suficient
cât să mai rămân o noapte.

Caron oftează,
își aprinde o țigară
din stelele stinse ale orașului
și pleacă singur pe Styx,
murmurând că iar
l-am făcut să vină degeaba.