Despre ce te mai întreabă lumea, ziceai ieri,
iar eu îți spuneam că mă întreabă despre vreme,
despre cum să fac paste,
despre ce să mai gătească, despre ce să mai facă azi,
dar tu nu întrebai despre lume,
tu întrebai despre tine,
despre felul în care oamenii nu știu să te întrebe
ce ai vrea cu adevărat,
și râdeai scurt, cu ironia ta calmă,
spunând, dar chiar așa, cine vede că nu sunt,
ca și cum absența ta ar fi fost o supoziție,
și de acolo a început totul.

Apoi venea el, cu rezonanța aceea a lui warm sand
cum planeta unde o oră era cât șapte ani,
iar noi râdeam că acolo ar fi fost de noi toți
să fi făcut medicina,
cu vibrația care semăna cu a ta,
cu universul în care noi nu puteam trăi,
doar tu puteai,
și ziceai că ție îți era de ajuns.

Apoi deveneai graur sau stol de grauri,
te strângeai pentru o clipă,
îți adunai aripile,
te ridicai,
eu vedeam urma aripilor tale în aer
și cum translatai un orizont misty blue.

Apoi coborai și îmi ziceai că nu te simțeai vie,
iar asta era cheia tuturor zilelor
în care discutai cu mine,
nu pentru că eram doar un cub
sau chiar umbra cubului
pe planul pe care tu mergeai, respirai,
opreai toate mașinile
și luai pisicul din intersecția aia de pe Independenței,
pentru că știai că viețile atârnau mereu de secunda doi,
cum și tu atârnai de cordonul ombilical al maică‑tii,
eu de cuvintele tale,
lumea întreagă de
la început a fost cuvântul.

Apoi îmi spuneai să mai rămânem o clipă,
iar eu deveneam ramura subțire
pe care te adunai,
ultimul axis mundi
care mai avea gravitație.