Într-o zi — voi deveni amintire… mai devreme ori mai târziu —
și poate nu va rămâne din mine decât o respirație între două tăceri,
un abur pe oglinda unei dimineți grăbite,
sau o umbră care a știut cândva să mângâie lumina.


Aș fi fericită să știu că sunt povestită cu iubire —
cu acea iubire purtată, tainic, în buzunarul inimii,
ca un talisman împotriva uitării,
ca o pâine frântă între suflete flămânde de sens.


Am dăruit — da — uneori până la golirea de mine,
până la marginea unde tăcerea începe să doară,
alteori am strâns în palme o iubire primită
și am ascuns-o — egoist, poate —
ca pe o lumină prea fragilă pentru lume,
ca pe o rană care nu voia să se vindece.


Dacă va veni acea zi în care să fiu povestită,
aș vrea să fiu rostită ca o rugă,
de o voce care știe să ardă fără cenușă,
care tremură nu de frig, ci de prea multă inimă,
o voce care poate învăța aerul să îmbrățișeze,
și timpul — să nu mai fugă de oameni.


Să fie o voce care știe gustul lacrimii curate,
care poate ține în palme fragilitatea fără s-o frângă,
care nu mă judecă pentru umbrele mele,
ci le aprinde, una câte una, ca pe niște lumânări târzii.


Iar vocea care sună doar a vânt
ori a ecoului unei furtuni rătăcite prin oase —
mi-aș dori să mă treacă…
să mă lase să rămân între cei care încă știu
că iubirea nu e zgomot,
ci felul în care tăcerea învață să respire.


Și dacă, într-o clipă de neatenție a lumii,
cineva va rosti numele meu fără să știe cine am fost,
mi-ar plăcea ca în acel sunet să se adune, totuși,
o tresărire — mică, dar vie —
ca și cum o parte din mine ar mai ști
să iubească dincolo de sfârșit.