Părinții noștri se sting
ca niște piese uzate,
uitate într-un depozit
unde lumina abia mai respiră.

Timpul îi roade încet,
cu răbdarea unui strung obosit
care a uitat finisarea,
și acum mușcă visceral.

Noi trecem pe lângă ei
cu zumzet de utilaj lustruit,
convinși că aliajul din noi
nu cunoaște rugina.

Nici nu mai înregistrăm
cum fiecare pas al nostru
le mai rupe câte un dinte,
cum fiecare tăcere
le tocește pofta de viață.

Până când, într-o zi,
depozitul tace complet —
și rămânem singuri,
vorbind în gol,
printre roți dințate
care se învârt fără priză.

Vom înțelege atunci
că nu timpul i‑a rupt,
ci noi —
cu reglajele noastre grăbite,
cu tăcerile strânse la cheie,
cu felul în care am lăsat
întreg angrenajul să scârțâie
până s‑a oprit.

Iar când vom încerca
să repornim totul,
vom descoperi prea târziu
că piesa lipsă
suntem chiar noi.