prietenii mei codri zilnic mă învață,
să las lumina să curgă în rărunchi,
freamătul lor îl simt ca pe-o povață,
să am optimismul vertical ca un trunchi.

arborii mă învață furtuni să înfrunt,
cu sevele pământului să mă ospețesc,
să fiu mândră de tot ceea ce sunt,
cu povara timpului să nu mă spetesc.

ascund tăcerea sub frunze de cucută,
am atâtea lucruri lumii să îi spun,
chiar dacă tristețea mă persecută,
crochiuri vesele în agendă transpun.

nici inima mea nu se vrea tăcută,
o rapsodie mă îndeamnă să compun.