Realitatea în care te-am pierdut
rămâne nesuprapusă celei în care ai plecat.

Prima:
ploaia era frica diluată peste gestul meu
de a te lăsa în estomparea curajului —
te-am decorat cu tăcerea mea
într-o suită de plecări posibile.

A doua:
mergeai mai departe ținând de mână timpul care mă abandonase.
Șchiopăta vagabond un câine
abdicat de a mai fi vreodată al drumurilor.
Mersul lui stângaci părea mai autentic
decât toate plecările noastre repetate.

Între ele am construit camerele singularității.
Îți incantam amintirea până când ecoul
se dizolva din zgomot
până când tăcerea a început să disece
fiecare clipă trăită cu tine —
și din acea crăpătură au început să se ramifice
realități secundare
departe de nucleul din care te-ai dezlipit.

Acolo sunt eu —
înconjurat la 360° de redactările tale.
Nu mai ești tu
doar variantele tale
corecturi ale iubirii.

Te-aș jupui din fiecare text trimis de mine
te-aș scoate din margini
din notele de subsol —
dar sfera presează și mă închide
într-un perfect fără ieșire
îmi îngustează tunelurile spre mine.

Încă mă ține arealul sălbăticiei tale.
Tăcerea își ascute ghearele de pielea mea
pe care ai îmbălsămat-o cândva
cu săruturile tale.
Acum o las în urmă
s-o ardă soarele de mâine
și mă șerpuiesc înapoi în peștera
din care te-aș putea privi —
acolo unde exiști fără mine.

Și iar pleci
ținând de mână sufletul meu
prin ploaia ce miroase a migdale.

Timpul ne iubește oricum:
imperfecți prin lume
perfecți în sine
dar imposibili împreună.

Aștept ziua în care mărul se va coace
și poate voi accepta vreodată
că nu a fost același copac
în toate realitățile mele.