Ce-a vrut să fie oare
ierbarul prăfuit
în care am înghesuit demult
tot ce prindeam?

Erau acolo dimineți cu lumini străvezii,
fire de iarbă
amestecate
cu vise stranii de privighetori,
cuiburi goale
care se legănau în așteptare
și clipe ce nu știau să stea
sub nicio formă-n loc —
le-am prins între file subțiri,
ca pe o liniște de împrumut.

Azi, când deschid, se sfarmă toate,
se risipesc aproape-n gând,
ca o întoarcere tăcută
spre ce-au fost înainte de cuvânt.

Dar dintre filele ușoare
trece, aproape nevăzut,
o tăcere care încă respiră…

Tu mă privești
și în ochii tăi se aprinde
o licărire
ca zbaterea domoală
a unei frunze
venite dintr-un timp
al cărui nume l-am uitat.